Zâmbetul Soarelui

Eleganță naturală, personalitate puternică și multă afecțiune 🖤🤍
Pisicile Tuxedo nu sunt doar spectaculoase din punct de vedere vizual, ci și extrem de inteligente, comunicative și atașate de oamenii lor.

Dacă ai o astfel de pisică acasă, cu siguranță știi:
✔️ iubește atenția
✔️ „vorbește” des
✔️ te cucerește prin farmecul ei unic

Tu ai un Tuxedo Cat?

*

* Veterinarul Pet – Informații expert despre sănătate, nutriție, comportament și îngrijire. Pentru că un animal bine îngrijit este un animal fericit.

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

*

*

* Cultura frumosului exprimată autentic.

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

Puiu avea acuma mască permanentă de surâs amar pe față. Își dăduse seama, din ziua înmormântării Madeleinei, că trebuie să găsească numai în sufletul său mângâierea și liniștea spre a putea lupta cu primejdiile din afară și din lăuntru. Atât bătrânul, cât și tante Matilda, deși ființele cele mai apropiate de dânsul, s-au dovedit în fond străini de suferințele lui adevărate. În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. De-abia atunci i se lămurește că el constituie o lume separată, complicată, fără legături cu ceilalți oameni și restul lumii, decât doar materiale. Oamenii comunică între ei prin semne convenționale și astfel și-au făcut iluzia deșartă că se și înțeleg. În realitate fiecare și-a făcut iluzia deșartă că se și înțeleg. În realitate fiecare atribuie celorlalți ceea ce simte dânsul și atâta tot. Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă de la care a și dobândit conștiința existenței. Tragediile ca și bucuriile cele mari omul le trăiește în deplină singurătate și de aceea, când își simte sufletul mai sfâșiat, își simte și singurătatea mai mare.

Descoperirea aceasta era și mai dureroasă pentru el a cărui viață nu-l poftise niciodată, până acuma, să se coboare în sine însuși. Viața lui s-a petrecut toată și mereu numai la suprafață. Fericirile ca și nenorocirile lui au fost în funcție de mici întâmplări din afară. Idealul lui cotidian se epuiza în cucerirea unei femei, și doar ca o țintă neguroasă și foarte depărtată îi plutea dorința de-a merge pe urmele bătrânului, adică de-a intra în politică și poate chiar de-a ajunge ministru. Făcuse exact atâtea studii cât sunt strict necesare sprea a dobândi o diplomă de care nu avea să se folosească niciodată, îi trebuia cel mult un titlu pentru viața serioasă de mai târziu. De la majorat bătrânul îi pusese la dispoziție întreg venitul din moștenirea mamei sale care-i permitea să trăiască larg, să-și satisfacă toate capriciile, să ducă o viață cum visează cei mai mulți tineri: petreceri, femei, sporturi… Cartea nu i-a plăcut decât ca stupefiant contra insomniei. Baremi specialitatea lui îl plictisea de moarte… Asemenea viață nu cunoaște explorările introscopice, nici măcar îndoielile. Conflictele ei de conștiință privesc numai oportunitățile morale codificate în legile suple ale cavalerismului modern.

*

De când i s-a rostogolit în calea vieții o catastrofă, a trebuit să se obișnuiască a-și privi sufletul față în față. Zile întregi s-a zbuciumat până a izbutit să lapede trecutul și să înțeleagă aievea prezentul. Așa a ajuns să-i fie rușine de timpul când toată grija i se concentra numai asupra sa însuși, când nu s-a gândit și s-a frământat decât cum să scape el din strânsoare, prin înșelăciune, prin protecție, prin orice mijloace, când durerea lui cea mai mare era în fond regretul de-a trebui să renunțe vremelnic la plăcerile vieții de până atunci. Pe-atunci de Madeleine, căreia el îi curmase zilele și care zăcea încă pe catafalc, de-abia își aducea aminte, ba chiar încerca să-i înăbușe amintirea. Nici remușcări sincere și profunde n-a avut, căci toată preocuparea lui a fost el și numai el.

*

Tocmai în ziua înmormântării a început să se dezmeticească puțin. Atunci, lângă fereastră, în genunchii în frântura de rugăciune și-a găsit sufletul întâia oară. De-atunci, amintirea ei nu-l mai spăimânta, ci îi înfrumuseța singurătatea. Îndată ce închidea ochii, o vedea pe Madeleine, și ziua și noaptea. Ea sosea, se așeza lângă el, îl contempla blând cu privirea ei voalată, melancolică, și privirea aceasta îi picura în suflet un balsam mai binefăcător. Era tăcută cum fusese și în viață; nu-i vorbea niciodată. Numai el o asalta cu întrebări, o descosea și mai ales o ruga cu lacrimi fierbinți să-l ierte. Ea îi zâmbea trist și, drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci. Cu sărutarea aceasta și ochii umezi se deștepta totdeauna. Astfel amintirea Madeleinei îi devenise singura alinare.

* Extras din cartea Ciuleandra scrisă / gândită de Liviu Rebreanu

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!