Zâmbetul Soarelui

Când Prince m-a privit în ochi, nu știu dacă se concentra asupra mea, a femeii care a leșinat, a bărbatului de lângă ea sau asupra altcuiva. Și nici nu conta. Conexiunea individuală era atât de puternică încât toți eram hipnotizați. Această tehnică – să te conectezi cu mulți conectându-te cu o singură persoană – reprezintă strălucirea.

Iată cum o practicăm la curs. Cer un voluntar care urăște să vorbească în public. Vom vedea cât timp îi ia să se conecteze – cu adevărat – cu fiecare membru al publicului. Nu e ușor. De fapt, strălucirea este o aptitudine atât de avansată încât puțini vorbitori profesioniști sau artiști o stăpânesc. Însă chiar și un novice poate deprinde arta de a străluci – și ajută să ai o comunitate în care să o practici.

Dacă te oferi voluntar, vei povesti ceva în limba ta natală – un lucru pe care l-ai auzit sau relatat de multe ori, cum ar fi un basm sau o pildă religioasă. Poate fi și o poveste personală, însă doar dacă ai vorbit deseori despre ea. Pentru a străluci, trebuie să cunoști subiectul suficient de bine ca să vorbești liber despre el sau să-l fi repetat astfel încât cuvintele să curgă spontan. În timp ce Aligatorul rostește cuvintele, Judecătorul se poate ocupa de limbajul corpului. În acest exercițiu, n-are importanță dacă publicul înțelege sau nu ce spui. Poți să strălucești chiar fără să scoți un sunet.

Strălucirea este acea conexiune electrică ce îi dă celuilalt impresia că este singura persoană din încăpere (în afară de tine). Creează o intimitate similară celei dezvoltate de exercițiul în care partenerii se privesc în ochi fără a-și vorbi. Strălucirea a făcut-o pe femeia de la concertul lui Prince să-și piardă cunoștința.

Strălucirea se deosebește de toate celelalte strategii de vorbit în public întrucât implică participarea voluntară a celeilalte persoane. Nu poți să strălucești de unul singur; nu poți să strălucești cu cineva care se uită în telefon; strălucești doar dacă celălalt percepe această strălucire. Și vrea să o perceapă fiindcă îl face să se simtă în viață. Și tu te vei simți la fel – deopotrivă conectat, puternic și vulnerabil. Când îți concentrezi atenția asupra celuilalt, te deschizi pentru a primi la rândul tău atenția lui.

Iată cum se procedează. Fixează-ți privirea asupra unei persoane din public și deschide-ți inima în timp ce-i vorbești ei și numai ei. Canalizează-ți energia asupra acestei persoane până când simte conexiunea dintre voi. Mesajul pe care îl transmiți este Sunt aici. Ești aici. Suntem aici împreună. Bună. Energia care circulă între voi seamănă cu iubirea. Sau poate e chiar iubire.

Când practicăm strălucirea, toți membrii publicului încep cu o mână ridicată și o mențin așa până când simt că vorbitorul s-a conectat cu ei. Apoi lasă mâna jos. Scopul vorbitorului este să nu mai existe mâini ridicate. Distorsiunea temporală joacă un rol și în această situație. Pe vorbitori îi surprinde de cât timp e nevoie pentru a se conecta, dar nu și pe membrii publicului. Iar, odată ce s-a creat o conexiune reală, cele două părți nu doar că se sincronizează, ci efectiv au impresia că timpul s-a oprit. Când ajung la acel nivel de conexiune, atât vorbitorii, cât și publicul observă cu surprindere mâini care coboară în alte părți ale sălii. Chiar dacă vorbitorul s-a concentrat asupra cuiva, și alte persoane din sală simt o conexiune directă.

Nu e ușor să strălucești de la prima încercare. Iar unii membri ai publicului au standarde înalte și nu coboară mâinile decât dacă le-ai atins cu adevărat sufletul. Apropierea fizică ajută. Dacă o persoană din public nu lasă mâna jos după câteva fraze, poți să treci mai departe și să încerci să te conectezi cu altcineva. Dar amintește-ți de pauze și fă un pas către persoana în cauză. Și încă un pas, dacă e nevoie. Pe măsură ce te apropii de ea, în cele din urmă va lăsa mâna jos. Nimeni nu poate ignora sentimentul de conexiune care ia naștere când o ființă umană curajoasă și vulnerabilă stă chiar în fața lui, gata să strălucească. Strălucirea este atât de puternică încât și un vorbitor novice sau ezitant se poate conecta cu fiecare dintre cele 30 de persoane de la curs în doar cinci sau zece minute.

Data viitoare când vei vorbi în cadrul unui grup, privește-ți publicul. Vei observa că și unii membri strălucesc. Poate zâmbesc sau dau din cap, poate râd la glumele tale. Îți atrag atenția oferindu-ți atenția lor plină de încântare, iar unii strălucesc cu atâta putere încât îi poți ignora ușor pe toți ceilalți. Când îi privești în ochi, simți cum energia lor o amplifică pe a ta.

Și tu poți fi unul dintre acei membri ai publicului care strălucesc. Așază-te în față, urmărește ochii vorbitorului, deschide-ți inima și trimite-ți energia către vorbitor. Ascultă cu adevărat. Vorbitorul va simți asta și te va privi drept în ochi fiindcă prezența ta îi atrage atenția. A străluci din public este un dar pentru vorbitor, iar dacă stabilești o conexiune cu el, îți va fi mai ușor să-i pui o întrebare sau să-l abordezi ulterior, dacă vrei.

Dacă ești un vorbitor cu experiență care se simte în largul lui pe scenă, poți exersa strălucirea la un alt nivel, căutând să te conectezi cu acei membri ai publicului care nu par să fie deschiși la ea. Poate că se uită la telefon sau în jos, luând notițe (deși e posibil să asculte cu atenție), poate că par apatici, sceptici sau plictisiți. E posibil ca aceste persoane să nu observe când te uiți la ele, dar vor observa dacă te apropii de ele sau li te adresezi pe nume. Nu le judeci fiindcă nu sunt prezente, ci le primești înapoi cu căldură. Acesta este un dar pentru grup, întrucât conexiunea pe care o creezi cu un membru șovăielnic se poate extinde la toți cei de față. Publicul este asemenea unui șir de beculețe din care doar câteva luminează. Când practici strălucirea cu o persoană absentă, toate beculețele se aprind brusc. Chipuri și ochi strălucesc; toată lumea simte că s-a creat o legătură.

Carisma ține doar de conexiune.

*

* Extras din cartea Influența socială scrisă / gândită de Zoe Chance

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

Margaret și-a repetat povestea asta de nenumărate ori în gând, ca nu cumva să o uite.

A fost odată ca niciodată, în Rusia, o poetă căreia i s-a interzis să mai scrie vreun vers. Dar în locul tăcerii, ea a ales focul. Noapte de noapte, scria versuri pe bucățele de hârtie, șlefuindu-le la perfecțiune, memorându-le. În zori, ea atingea flacăra unui chibrit de hârtie, iar cuvintele ei deveneau cenușă. Ani la rândul, cuvintele ei au repetat același ciclu – înviere în beznă, moarte la prima geană de lumină -, până când, în cele din urmă, viețile lor s-au gravat în foc. Poeta și-a murmurat poeziile la urechile prietenilor ei, care le-au memorat și le-au purtat mai departe, ascunse sub limbă. Șoptite la ureche, ele au fost transmise din om în om, până când lumea întreagă a început să murmure slovele pierdute ale poetei.

* Extras din cartea Inimile noastre rătăcite scrisă / gândită de Celeste Ng

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

Nu trăi doar pentru tine,

Nu ești singur pe pământ,

Numai faptele știi bine,

Te vor duce la mormânt!

*

N-o să ai drept întrebare

Ce mașină ai condus,

Ci în ea, din întâmplare,

Câți sărmani picioru-au pus?

*

Domnul n-o să vrea să știe

Despre marea ta avere,

Ci din ea, ce bucurie

Ai adus într-o durere?

*

Amintește-ți că în viață

Tot ce faci ți se întoarce,

Dai iubire, dai speranță,

Ai și tu în suflet pace.

*

Dar de semeni suferință,

Suferință vei avea,

Și-o să simți în neputință,

Cum e a te clătina.

*

Te gândește doar, pământul

Ce îl calci tu zi de zi,

Când te-o odihni mormântul,

El deasupra îți va fi.

*

Nimeni nu-i fără de pată,

Dar te schimbă de greșești,

Roata vieții te așteaptă,

Bine faci, bine găsești!

* Extras

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

Sentimentul valorii personale își are rădăcinile în iubire și în sentimentul apartenenței, iar una dintre cele mai bune modalități de a le arăta copiilor că-i iubim necondiționat este să ne asigurăm că știu că aparțin familiei noastre. Sună ciudat, dar e vorba de o problemă importantă, uneori de-a dreptul dureroasă pentru copii. La pagina 164, am definit sentimentul de apartenență drept dorința înnăscută a oamenilor de a fi parte din ceva mai mare decât ei. Una dintre cele mai mari surprize pe care le-am avut, în cursul cercetărilor mele, a fost să constat că adaptarea nu-i totuna cu apartenența la un grup. Cert este că efortul de a te adapta se numără printre cele mai mari piedici în calea apartenenței. Să te adaptezi înseamnă să evaluezi situația și să te schimbi în așa fel, încât să fii acceptat. Apartenența, pe de altă parte, nu ne cere să ne schimbăm – ne cere doar să fim noi înșine.

Le-am cerut unor copii de clasa a opta să formeze mici echipe și fiecare să-mi spună care e diferența dintre adaptare și apartenență. Răspunsurile m-au lăsat cu gura căscată:

• Apartenența înseamnă să te afli printre oamenii alături de care-ți dorești să fii, iar ei te primesc cu inima deschisă.
• Adaptarea înseamnă să fii printre oamenii alături de care îți dorești să fii, dar pe ceilalți nu-i interesezi, cu adevărat.
• Apartenența înseamnă să fii acceptat pentru tine însuți.
• Adaptarea înseamnă să fii acceptat, pentru că ești la fel ca toți ceilalți.
• Atunci când aparțin unui grup, simt că sunt eu însumi. Trebuie să fiu la fel ca ceilalți, ca să mă adaptez.

*

Definițiile lor erau cum nu se poate mai potrivite. Nu contează în ce parte a țării pun aceste întrebări și ce fel de școală vizitez – elevii de gimnaziu și de liceu înțeleg cum stă treaba.

De asemenea, ei vorbesc deschis despre suferința născută din faptul că nu trăiesc un sentiment de apartenență în familie. Când le-am cerut acelor elevi de-a opta să-mi dea definițiile, unul a scris: E greu să nu ai un sentiment de apartenență la școală. Dar asta nu-i nimic, prin comparație cu felul cum te simți, atunci când nu ai un sentiment de apartenență la tine acasă. Când i-am întrebat pe elevi ce înseamnă acest lucru, mi-au dat următoarele exemple:

• Să nu te ridici la înălțimea așteptărilor părinților.
• Să nu fii atât de tare sau de bine văzut, pe cât și-ar dori părinții.
• Să nu fii la fel de inteligent ca părinții tăi.
• Să nu fii la fel de bun la lucrurile la care părinții tăi erau foarte pricepuți.
• Părinții tăi sunt dezamăgiți că nu ai destui prieteni, nu ești bun la sport, ori n-ai fost aleasă în formația de majorete.
• Părinților tăi nu le place cum ești și ce-ți place să faci.
• Pe părinții tăi nu-i interesează ce faci.

Dacă vrem să le cultivăm copiilor noștri sentimentul propriei valori, trebuie să ne asigurăm că știu că fac parte din familie și apartenența lor nu e condiționată de nimic. Ceea ce face atât de dificil acest lucru este faptul că majoritatea dintre noi facem eforturi, ca să trăim un sentiment de apartenență – să simțim că suntem parte integrantă a unui grup, nu în ciuda vulnerabilităților noastre, ci datorită lor. Nu putem să le dăm copiilor noștri ce nu avem; asta înseamnă că trebuie să facem un efort, să ne cultivăm noi înșine sentimentul apartenenței, alături de copiii noștri.

Voi arăta printr-un exemplu cum ne putem dezvolta împreună cu copiii noștri și faptul că aceștia sunt capabili de foarte multă empatie. (Nimic altceva nu inspiră într-o mai mare măsură sentimentul apartenenței, decât empatia reciprocă!)

*

Când era în clasa a patra, Ellen a venit acasă de la școală, într-o zi, și a izbucnit în plâns imediat după ce a intrat pe ușă, după care a fugit în camera ei. M-am dus după ea, am îngenuncheat în fața ei și am întrebat-o ce se întâmplase. Mi-a spus, printre suspine:

– M-am săturat să fiu mereu la ceilalți! Nu mai vreau!

N-am înțeles ce voia să spună, așa că i-am cerut să-mi explice mai exact ce însemna la ceilalți.

– În fiecare recreație, jucăm fotbal. Doi dintre copiii plăcuți de toți sunt căpitani și-și aleg echipele. Primul căpitan spune: Îi aleg pe Suzie, John, Pete, Robin și Jake. Pe urmă, al doilea căpitan spune: Îi aleg pe Andrew, Steve, Katie și Sue, și pe ceilalți putem să-i împărțim. În fiecare zi, eu sunt unul dintre ceilalți. Niciodată nu mă strigă la început, când fac echipele.

Mi s-a frânt inima. Ellen stătea pe marginea patului, cu capul în mâini. Eram așa îngrijorată, când am urmat-o în camera ei, că nici n-am mai aprins lumina. Nu suportam vulnerabilitatea posturii ei – felul cum stătea, plângând, pe întuneric – așa c-am făcut câțiva pași până la întrerupător. Parcă Dumnezeu m-a oprit locului – gestul de a aprinde lumina, ca să scap de disconfort, m-a făcut să mă gândesc la unul dintre citatele mele favorite din Pema Chödrön, despre întuneric și compasiune: Compasiunea nu este o relație între vindecător și cel rănit. Este o relație între egali. Numai atunci când ne cunoaștem bine propriul întuneric, putem să fim prezenți în întunericul celorlalți. Compasiunea devine reală, atunci când ne recunoaștem propria umanitate, împărtășită de celălalt.

Am renunțat să mai aprind lumina și m-am așezat din nou lângă Ellen, în întuneric – în sens literal și emoțional deopotrivă. I-am pus o mână în jurul umerilor și i-am spus:

– Știu cum e să fii celălat.

Și-a șters nasul cu dosul mâinii și mi-a spus:

– Ba nu știi. Pe tine te plac toți.

I-am explicat că era adevărat, chiar știam cum se simțea.

– Când ceilalți mă tratează ca fiind celălalt, sunt rănită și furioasă, dar în primul rând mă simt singură și neînsemnată. Nu simt nevoia să fiu bine văzută, dar aș vrea ca restul să mă recunoască și să-mi arate clar că sunt importantă pentru ei. Că fac parte dintre ei.

Nu-i venea să creadă:

– Ia uite, că știi! Chiar așa mă simt!

Ne-am strâns în brațe una pe alta, în patul ei, apoi Ellen mi-a povestit cum era la ea la școală, când era atât de dureros să fii tratat drept celălalt.

*

Cam la două săptămâni după aceea, eram acasă amândouă, când a sosit poșta. Am alergat la ușă nerăbdătoare. Fusesem programată să vorbesc la un eveniment plin de vedete și eram foarte curioasă cum arăta afișul evenimentului. Poate părea ciudat, dar eram extrem de încântată la ideea că urma să-mi văd fotografia pusă alături de cele ale unor staruri de film. M-am așezat pe canapea, cu afișul în mână, l-am desfășurat și am început să-mi caut înnebunită fotografia. Chiar în timp ce făceam asta, Ellen a intrat în cameră și mi-a spus:

– Super! Ăsta-i afișul conferinței? Dă-mi-l și mie!

Apropiindu-se de canapea, și-a dat seama că dispoziția mea se schimbase – de la nerăbdare, la dezamăgire.

– Ce s-a întâmplat, mami?

Am bătut cu palma pe canapea, ca să se așeze lângă mine. Țineam posterul în fața noastră, iar Ellen urmărea cu degetul fotografiile.

– Nu te văd nicăieri. Unde ești?

I-am făcut semn spre rândul de sub fotografiile celebrităților, unde scria: Și alții.

Ellen s-a lăsat pe spate, s-a rezemat de pernele de pe canapea, și-a pus capul pe umărul meu și a spus:

– Of, mami, cred că tu ești acum la ceilalți. Îmi pare rău!

Nu i-am răspuns pe loc. Mă simțeam neînsemnată – nu era nici o poză de-a mea pe afiș, iar mie-mi păsa de acest lucru. Ellen s-a aplecat spre mine, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

– Știu cum te simți. Când mi se spune că sunt unul dintre ceilalți, mă simt rănită, și neînsemnată, și singură. Cu toții vrem să contăm pentru ceilalți și să fim recunoscuți.

*

Mai târziu, mi-am dat seama că acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Poate că nu vom trăi sentimentul apartenenței în timpul unui meci din recreație sau la o conferință plină cu somități, dar important este să simțim acest lucru acolo unde contează cel mai mult – acasă. Scopul nu este să fim niște părinți perfecți. De fapt, cele mai importante lucruri se petrec în acele momente imperfecte, în care le permitem copiilor noștri să ne ajute să depășim distanța.

A fi cu adevărat implicat, în relația cu copiii tăi, înseamnă să investești timp și energie. Înseamnă să stai și să discuți cu ei, ca să le înțelegi lumea, ce interese au, ce li se întâmplă. Părinți implicați găsești de fiecare parte a unei dezbateri legate de creșterea copiilor. Ei fac parte din tradiții și culturi diferite, și au valori diferite. Ceea ce au în comun, însă, este modul în care pun în practică aceste valori. Par să împărtășească o filosofie a lui: Nu sunt perfect, n-am întotdeauna dreptate, dar sunt aici, deschis, atent la ce li se întâmplă copiiilor mei, iubindu-i și fiind cu adevărat implicat.

Cu siguranță, implicarea necesită sacrificii, dar ne-am asumat acest lucru, atunci când ne-am hotărât să devenim părinți. Mulți dintre noi ne confruntăm cu atât de multe sarcini concurente, încât e ușor să te gândești: Nu pot sacrifica trei ore, ca să mă uit la pagina de Facebook a fiului meu, ori să stau cu fiica mea, în timp ce-mi explică pe îndelete, cu lux de amănunte, ce s-a întâmplat la concursul ei de proiecte științifice din clasa a patra.

Și mie mi-e greu să fac toate astea. Jimmy Grace, preotul de la biserica noastră episcopală, a ținut recent o predică despre natura sacrificiului, care mi-a schimbat cu totul felul în care privesc parenting-ul. Ne-a explicat că a sacrifica înseamnă, în latină, a sacraliza, a sfinți. Cred din toată inima că, atunci când suntem cu totul implicați în creșterea copiilor, indiferent de cât de imperfecți, vulnerabili și dezorganizați suntem noi înșine, creăm ceva sacru.

* Extras din cartea Curajul de a fi vulnerabil scrisă / gândită de Brené Brown

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!

Un om avea un diamant, despre care își amintea că odată a fost foarte frumos, dar care de-a lungul anilor s-a acoperit de atâta praf și mizerie, încât acum arăta ca o piatră oarecare. Și atât de urât i se părea, că nu-l arăta nimănui.

Dar într-o zi i-a venit o idee: a luat un pic de vopsea albastră și a vopsit diamantul cu ea. Acum da, putea să îl arate în public! Bine, nu avea nici cea mai mică strălucire, dar cel puțin nu mai arăta așa de urât…

Și noi avem un DIAMANT! E partea cea mai bună din noi, cea mai autentică, liberă, cea prin care putem accesa talentele, resursele, creativitatea, dragostea, bunătatea… Și diamantul nostru este acoperit de îndoieli, frici, neîncredere, credințe greșite, tipare și prejudecăți, comportamente îndoielnice și când ne uităm la el nu ne place și ne e rușine să-l arătăm.

Mai rău, îl acoperim cu o mască convențională, care nu are nicio legătură cu noi și nu are nici cea mai mică strălucire – dar ni se pare mai acceptabilă și atrăgătoare. Chiar ne identificăm cu ea.

Găsirea diamantului interior e un proces personal care nu se termină niciodată, e un drum către EUL autentic, care poate fi uneori dureros și greu, dacă trebuie să dărâmăm zidurile de protecție pe care noi singuri ni le-am clădit. E un drum care cere voință și curaj, dar care merită să fie parcurs. De fapt, singurul drum care merită!

În fond, dacă nu te găsești pe tine, ce mai contează ce altceva ai găsit? Totuși, prin vopseaua acoperită, uneori percepem o scânteie. Și, oricât este de scurtă, ne dăm seama că este o scânteie a infinitului, care ne arată o direcție și ne spune că drumul merită să fie parcurs!

URMAȚI-VĂ SCÂNTEIA!

* Extras

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!