Arhiva | Un gând, o vorbă bună RSS feed for this section

Poveste cu Tâlc: Magicianul Fricilor

19 nov.

A fost odată, demult, într-o țară de pe glob, un bărbat pe care toți îl denumeau Magicianul Fricilor.

Ce e bine să știți voi, înainte de a merge mai departe cu povestea, este că toate femeile, toți bărbații și copiii din acea țară erau stăpâniți de nenumărate frici.

Spaime străvechi, transmise din zorii omenirii, atunci când oamenii încă nu cunoscuseră râsul, ce înseamnă a se lăsa purtați de viață, ce sunt încrederea și dragostea.

Și deopotrivă spaime mai recente, născute în copilăria fiecăruia, atunci când neînțelegerea realității se ciocnește de inocența unei priviri, de uimirea în fața unui cuvânt, de minunea unui gest sau de frumusețea unui surâs.

Toți cei care auzeau vorbindu-se despre Magicianul Fricilor nu ezitau să facă o lungă călătorie pentru a-l întâlni, sperând ca acesta să facă să dispară, să alunge fricile pe care fiecare le purta în corpul sau în mintea sa.

Nimeni nu știa cum se derulează întâlnirea cu Magicianul, căci cei care reveneau din călătorie manifestau o bizară pudoare sau reținere de a împărtăși ce se petrecuse acolo. Cert însă e că întotdeauna călătoria de întoarcere era mai lungă decât cea de la plecare.

Într-o zi, un copil a dezvăluit secretul Magicianului Fricilor, dar ce a povestit el li s-a părut oamenilor atât de simplu, neverosimil de simplu, încât nimeni nu l-a crezut.

– A venit spre mine, a povestit copilul, mi-a luat mâinile într-ale sale și mi-a șoptit la ureche: „În spatele fiecărei frici se află o dorință. Există întotdeauna o dorință dincolo de orice teamă, indiferent cât de mică sau de înspăimântătoare este ea. Să fii convins de asta copile, există întotdeauna o dorință ascunsă!” Gura sa era chiar lângă urechea mea și mirosea a turtă dulce, a mai spus copilul, făcându-i să surâdă pe cei care-l ascultau. Magicianul mi-a mai spus: „Ne petrecem viața ascunzându-ne dorințele, de aceea e atât de multă frică pe lumea asta. Treaba mea și singurul meu secret este să-i permit fiecăruia să îndrăznească să-și regăsească, să-și asculte și să-și respecte dorința identificată în spatele oricărei frici.”

Copilul povestind aceste lucruri, simțea că nimeni nu-l crede și a început și el să se îndoiască din nou de propriile dorințe. Abia mulți ani după aceea și-a redescoperit libertatea de a le înțelege și de a le accepta în interiorul ființei sale.

Cu toate acestea, într-o zi, un om s-a hotărât să-l pună în încurcătură pe Magicianul Fricilor. Da, voia să-l facă să greșească, așa că a făcut călătoria spre locul unde sălășluia venind cu o temere pe care a descris-o cam așa:

– Mi-e teamă de dorințele mele!

Magicianul l-a întrebat:

– Poți să-mi spui cea mai teribilă dorință a ta?

– Îmi doresc să nu mor niciodată! i-a șoptit omul.

– Da, recunosc, este o dorință teribilă și fantastică deopotrivă.

După o perioadă de tăcere, Magicianul Fricilor i-a sugerat:

– Și care e teama ce se ascunde în tine, în spatele acestei dorințe? Căci în spatele fiecărei dorințe se ascunde o teamă, ba chiar mai multe uneori.

Omul a rostit dintr-o suflare:

– Mi-e teamă că n-o să am vreme să-mi trăiesc întreaga viață!

– Și care e dorința din spatele acestei temeri?

– Aș vrea să trăiesc fiecare clipă a vieții mele cât mai intens, mai însuflețit și mai fericit, fără să risipesc nimic!

– Iată deci dorința ta cea mai mare, a rostit Magicianul Fricilor, cu o voce extrem de blândă.

Și a mai spus:

– Ascultă-mă cu atenție. Ai grijă de această dorință, căci ea este prețioasă, unică. Auzi ce-ți spun acum: „Aș vrea să trăiesc fiecare clipă a vieții mele cât mai intens, mai însuflețit și mai fericit, fără să risipesc nimic.” Este o dorință foarte frumoasă. Dacă îți respecți dorința, dacă ea sălășluiește cu adevărat în ființa ta, atunci nu-ți va mai fi teamă de moarte. Du-te acum, te poți întoarce la ai tăi…

Dar voi cei care mă citiți, care mă ascultați poate, îmi veți spune negreșit: „Păi, atunci fiecare dintre noi poate deveni un magician al fricilor!” Bineînțeles că este posibil. Dacă fiecare încearcă să descopere dorința care sălășluiește în el, în spatele fiecărei frici. Da, este bine ca fiecare dintre noi să îndrăznească să facă această descoperire, să-și manifeste sau să-și exprime dorințele, cu o singură condiție: să accepte faptul că ele nu trebuie să fie neapărat și îndeplinite. Ar fi bine ca fiecare să înțeleagă diferența dintre o dorință și materializarea ei.

– Păi atunci se pare că nu toate dorințele se pot îndeplini, chiar dacă ne dorim lucrul acesta?

– Nu toate, doar unele dintre ele, dar nimeni nu știe de la bun început care dintre dorințe va fi ascultată, care va fi îndeplinită, care va fi respinsă și care va ajunge până la stele! Acesta este marele secret al vieții: de a fi imprevizibilă, niciodată aservită și, în același timp, extrem de generoasă cu dorințele oamenilor.

Am auzit zvonuri că Magicianul Fricilor ar veni și la noi în țară…

Extras din cartea Fii tu însuți când vorbești! scrisă de Jacque Salomé

Magicianul_fricilor_make_a_wish
Make a wish 💫

If you do ONE thing: Find your magic wish and let it reach your stars. Thank you.

Etichete:, , ,

Poveste cu tâlc: Casa de la jumătatea drumului

1 oct.

Pe povârnișul unei pitorești coline din Italia, la jumătatea drumului dintre Veneția și Verona, se afla un han mic.

Într-o noapte, poposi acolo un drumeț.

– Încotro mergi? îl întrebă hangiul.

– Sunt din Veneția și mă duc să mă stabilesc la Verona, răspunse drumețul. Ia spune-mi, continuă el, cum sunt oamenii din Verona?

– Cum erau oamenii din Veneția? întrebă hangiul.

– Sunt niște oameni înfiorători! exclamă drumețul. Sunt indiferenți, reci și distanți. Nu ridică niciodată un deget ca să-i ajute pe ceilalți. De aceea am plecat.

– Hm, făcu hangiul, atunci n-o să-ți placă la Verona… Oamenii de acolo sunt exact la fel!

Dezamăgit de spusele hangiului, drumețul se retrase în odaia lui.

Mai târziu, în aceeași noapte, sosi încă un drumeț.

– Încotro mergi? îl întrebă hangiul.

– Sunt din Verona și mă duc să mă stabilesc la Veneția, răspunse cel de-al doilea drumeț. Ia spune-mi, continuă el, cum sunt oamenii din Veneția?

– Sunt oameni minunați! exclamă drumețul! Sunt atenți, calzi, prietenoși și săritori la nevoie. Mi-a părut rău să-i părăsesc.

– Atunci o să-ți placă la Verona, spuse hangiul. Oamenii sunt exact la fel!

Morală:

Ceilalți reacționează față de tine în același fel cum îi tratezi tu pe ei.

* Extras din cartea Abilități de comunicare scrisă de Allan & Barbara Pease

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

Poveste cu tâlc: Conversație cu Domnul despre Rai și Iad

30 iul.

„Există o veche poveste hasidică despre un rabin care purta o conversație cu Domnul despre Iad și Rai :
– Îți vor arăta Iadul, a spus Domnul și l-a condus pe rabin într-o cameră în care, de jurul împrejurul unei uriașe mese rotunde, era adunat un grup de oameni disperați, înfometați peste poate.
În mijlocul mesei era așezată o cratiță mare, cu tocană, mai mult decât suficientă pentru a-i sătura pe toți.
Cu toate acestea niciunul din cei aflați la masă nu mânca.
Fiecare dintre mesenii așezați ținea în mână o lingură cu coada foarte lungă, suficient de lungă pentru a ajunge la cratița cu tocăniță, însă prea lungă pentru a fi adusă la gură.
Rabinul a văzut că suferința lor era teribilă și și-a aplecat capul de milă.

– Acum am să-ți arăt Raiul, a spus Domnul, și-a intrat într-o altă cameră, identică cu prima – aceeași masă uriașă, rotundă, aceeași cratiță cu tocană, aceleași linguri cu cozile foarte lungi.
Și cu toate acestea, în aer plutea veselia; fiecare părea bine hrănit, toți erau durdulii și exuberanți.
Rabinul nu putea înțelege și privi spre Domnul.
– Este simplu, spuse Domnul, dar necesită o anume îndemânare.
– Vezi tu, oamenii din această cameră au învățat să se hrănească unii pe alții!”

Morală: În grupurile de terapie, ca și-n povestea ce imaginează Raiul și Iadul, membrii grupului câștigă oferind. (Irvin Yalom)

* Sursă: Internet

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

 

Poveste cu Tâlc: Înțeleptul și Cele Trei Porți Ale Schimbării Interioare

4 iun.

Un tânăr deștept și curajos s-a dus la un bătrân înțelept și l-a întrebat:

– Te rog să îmi spui ce trebuie să știu în viață?

– În drumul tău prin viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din nou și din nou ceea ce încerci să eviți.

Tânărul porni pe drumul vieții. Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA

Asta era și intenția mea, gândi el, deoarece chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și vigoarea sa îl împinseseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorința sa. El găsi plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii… Reuși să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. Anii trecură. Într-o zi, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept care-l întrebă:

– Ce-ai învățat tu pe acest drum?

– Am învățat să deosebesc ceea ce este în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.

– Bine, zise bătrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete. Și dispăru. Puțin după această întâlnire, tânărul se găsi în fața celei de-a doua porți pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALȚI

Asta era și intenția mea, gândi el… Ceilalți sunt sursa de plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și frustrări. Se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încerca să le pătrundă în caracter și să le extirpe defectele. Aceasta a fost a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce ai învățat tu, deci, pe acest drum?

– Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.

– Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalți trezesc în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii recunoscător celor care fac sa vibreze în tine bucuria și plăcerea, dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea, căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme ajunse în fața celei de-a treia porți pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, își zise și începu lupta cu sine însuși, căutând să pătrundă în interiorul său, să-și combată imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. După câțiva ani de luptă cu sine însuși, după ce cunoscu câteva succese, dar și eșecuri și rezistență, îl întâlni iarași pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce ai învățat tu pe acest drum?

– Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem învinge.

– Așa este, spuse bătrânul.

– Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț, să mă dau bătut și să mă resemnez.

– Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te și contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul și apoi dispăru.

Privind înapoi, văzu în departare partea din spate a celei de-a treia porți pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

Omul se miră că n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă, dar în celălalt sens. În luptă devenim orbi, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins și a învins în lupta cu sine însuși: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate și învăță să le accepte și să le iubească. Învăță să se iubească pe sine însuși, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovățească.

Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce-ai învațat în plus pe acest drum?

– Am învățat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.

– Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiți în viață, acum poți merge mai departe. Și atunci zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALȚI

Și în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecțiunile, defectele, lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora luptase.

Bătrânul înțelept apăru din nou și-l întrebă:

– Ce-ai învățat mai mult decât prima dată pe acest drum?

– Am învățat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproșat celorlați și nici nu mă mai tem de ei. Am învătat să-i accept și să-i iubesc așa cum sunt.

– Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ții minte. Continuă drumul.

Omul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA

Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor. Era totuși aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?

Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:

– Ce-ai învățat pe drumul acesta?

– Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu văd lumea, ci mă vad în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există. Atât. Nu lumea mă necajea, ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le făceam. Am învățat să o accept fără să o judec, fără nicio condiție.

– Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea! Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la liniștea împlinirii, la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru.

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

 

Poveste cu Tâlc: Părintele Nicolae Steinhardt – Dăruind vei Dobândi

26 feb.

Iubite Părinte Iustine,

Într-un extraordinar text al poetului francez Henri Michaux – am dat de el de
curînd – este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului său (abatelui) mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi nici nu cred că poate să-mi fie cu putinţă să-mi fiu mie însumi de ajutor şi cu atît mai puţin altora. Nu am nimic.

Răspunde stareţul:
Ce-are a face! Nu ai credinţă, însă dîndu-o altora, o vei avea şi tu. Căutînd-o pentru altul, o vei dobîndi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău, trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobîndi şi pentru tine.

„Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai.” 
„Dînd ce nu ai, dobîndeşti şi tu ceea ce ai dat altuia.” 

Nu-i aşa că e minunat? Nicăieri în afară de Evanghelii, de unele texte din Dostoievski, din Don Quijote şi din textul lui Camus despre Oscar Wilde şi mergerea spre Hristos nu prin suferinţă, ci prin exces de fericire, nu s-a vorbit, cred, mai conform cu învăţătura lui Hristos.

Ceea ce spune Michaux ne lămureşte, poate, mai în adîncime textul referitor la
înfricoşata Judecată. Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mîncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…

”En la donnant (la lumière), tu l’auras. En la cherchant pour un autre. Le frère a la côté, il faut que tu l’aides avec ce que tu n’as pas.”

Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti?

Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui.

Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi
făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dînd ceea ce nu ai, dobîndeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.

Desigur! Nici că se putea altfel! Cum oare am fost atît de orb şi de neghiob încît să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem – mult ori puţin. Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor.

Şi Claudel: De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.

Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul este chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dînd va dobîndi.

Întru Domnul,
Avva Nicolae

Părintele-Nicolae-Steinhardt

* Scrisoare trimisă de la București (23 Mai 1988) de către Părintele Nicolae Steinhardt – la Mănăstirea Rohia Părintelui Iustin Sigheteanul.

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

 

Etichete:, ,

← Older Entries