Și copilăria…
Și satul…
Cu casa de la țară, casa tatălui meu, casa Tehomirului meu, care-și trăgea numele după un copil de-al lui Basarab îngropat în picioare – după cum spunea neica Ionel, ruda noastră maiestuoasă din Capitală.
Tehomirul meu cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, oltenii adevărați dintre dealurile ce despart Gorjul de Mehedinți, oltenii mândri ai fratelui Minulescu –
sunt cel din urmă strop de vin
din rustica ulcică de pământ
pe care l-au sorbit la rând
cinci generații de olteni
cei mai de seamă podgoreni
dintre moșneni și orășeni…
Cu moșu’ Lică, tata lu’ tata, cel care ne spunea povești caraghioase, numai de el știute, rupte din noaptea care-i furase prematur vederea, iar noi ne tăvăleam de râs printre porcii lui colorați care mergeau pe biciclete, și dovlecii lui uriași plini de broaște ce cântau la muzicuță ca Vasilică – chioru’ din capu’ satului…
Cu mama Domnica, mama lu’ tata, cea care ne spăla în copaie cu leșie ca pe cămăși și care îl luase pe moșu’ pentru că într-o noapte, pe când era și ea tânără, frumoasă și de măritat, îi apăruse în vis, în cojoc oieresc, Însuși Dumnezeu, care i-a zis „Du-te după Lică al lu’ Mălăele”… Și ea s-a dus…
Cu mama Bănicoanea, străbunica mea dinspre mamă, care bea țuică povestind și chiuind pe luncile Tehomirului și care a murit pe la nouăzeci și ceva de ani pentru că n-a mai vrut ea să trăiască…
Cu mama Nicu, mama lu’ mama, cea muncitoare, caldă și blândă ca un cozonac oltenesc…
Cu moșu’ Hoară, tata lu’ mama, înalt și umflat în piept, chiaburul satului, care nu s-a dat cu comuniștii nici d’al dracu’, îndurând mai degrabă umilința de a merge unsprezece kilometri la o fabrică unde era portar, decât să fie slugă la „ăștia care mi-au furat pământul și viața”…
Cu Mutu’ satului, făcătorul de case…
Cu Floarea, cea frumoasă și bogată-n trunchi…
Cu nedeile satelor, unde mâncam colaci sfințiți, caltaboși, sugiuc, turtă dulce și mai ales înghețată colorată de la țigani…
Ca mine, care mă țineam de mâna copilăriei, alergând încolo și încoace fără nicio treabă.
Copilăria… Cadoul pe care ni-l face Viața pentru ce vom avea de îndurat.
* Extras din cartea Rătăciri scrisă de Horațiu Mălăele
* Tot ce face Horațiu Mălăele, atunci când nu e pur și simplu excepțional, e de-a dreptul genial. Dovadă acest volum pe care l-am citit cu uimire și admirație. Pe nerăsuflate. Ce mai pot să zic? (Radu Beligan)
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Zâmbetul Soarelui 
Lasă un comentariu