Nadia Tătaru: Poveste pentru mici și mari

* Proiectul #NuExistăNuSePoate!, difuzat la TVR2, aduce împreună un moderator (Andreea Marin) și mulți interlocutori. Povești – care mai de care. Glasul reușitei în parcursul vital răzbate imposibilul. Aceasta este o remarcă personală, mai ales că finalitatea acestor înregistrări s-a transformat și în format tipărit. Așadar, o mai mare atenție asupra detaliului, rasfoind pagină cu pagină rândurile cărții Nu există nu se poate!

***

Să vă spun o poveste! Ea a început odinioară, chiar în casa mea. Un suflet, un pui de om, s-a cuibărit într-o zi la sânul meu. Mi-a umplut liniștea cu scâncete sau cu râsul cristalin de copil fără griji, mi-a schimbat definitiv viața și inima. Violeta mea, încă de mică, era năzdrăvană, nu o mulțumeai cu un simplu legănat, nu o păcăleai așa ușor cu un ursuleț de pluș. Voia voce blândă, veselie, sunet s-o încânte, șoapte și povești. Încă nu înțelegea cuvintele, dar sunetele erau un alfabet secret, deslușit de bebelușul meu. Mama din mine, istovită de nopți nedormite, de visuri cu ochii deschiși și de griji, nu găsea aliat. Cine să-i cânte fetiței mele când eu oboseam? Cine s-o-mblânzească atunci când eu nu puteam? Cine săi fie prieten de-o seamă când eu, din păcate, copil nu mai eram? Într-o zi, m-am gândit că un radio ar putea fi un bun aliat. Mi-am aminit de trucul copilăriei mele, de imaginația trezită de el, de tălpile mele dansând, de urechile mele ascultând, de mintea mea absorbind ca un burete. Dar puteam găsi azi ceva cu adevărat potrivit pentru mogâldeața mea? Am apăsat butonul magic și, de parcă cineva de sus ar fi vrut să fie acolo, a fost soluția de la momentul potrivit: un radio pentru copii și părinți. Cine să mai fi auzit, nu în țară, nu în Europa, ci-n lumea largă, de așa ceva? Era primul, chiar la noi în casă. Copilul meu a crescut cu această minune, cu prieteni imaginari care-i dădeau binețe dimineața și îi șopteau povestea de seară la culcare. Iar eu am crescut, ca părinte, mai știutor, mai bun, mai pregătit pentru ce avea să urmeze. Butonul magic. Să-l apăsăm!

***

Mă numesc Nadia Tătaru și sunt… un om. Care singur nu poate prea multe, dar împreună cu ceilalți poate orice. Nu sunt un om perfect, dar, mai important, sunt perfectibilă. Aș putea spune despre mine că sunt un învățăcel care a căzut de foarte multe ori și s-a ridicat de și mai multe ori. Sunt din Botoșani, am locuit pe Strada Tătarilor, ca o predestinare a numelui pe care-l port. M-am mutat în Iași, unde am făcut facultatea, apoi am venit în București, unde nu m-am oprit din învățat. M-am căsătorit cu Felix Tătaru, împreună cu care am doi copii: Maria, de 19 ani, și Teodor, de 17 ani. Acum ceva vreme, am trăit niște momente de grație, pentru că părinții mei au împlinit 50 de ani de la căsătorie și am participat la nunta lor de aur.

Mutarea în București a fost o provocare pe care viața mi-a dat-o și eu am înșfăcat-o. Pur și simplu, cineva mi-a propus să mă angajez, peste noapte, reporter la Pro TV. Nu știam absolut nimic, dar am acceptat provocarea și 5 ani am fost jurnalist acolo. Dintotdeauna am iubit copiii și copilăria. La un moment dat, mi-am făcut o misiune de viață în a mă dedica lor. Rolul de mamă m-a făcut să nu mă mai întorc niciodată în televiziune, m-a făcut să realizez cât de mult iubesc copiii și copilăria. Din acel moment, am decis să-mi dedic viața și să fac misiune din a ajuta copiii. Să fie văzuți, ascultați, să-și împlinească potențialul, să se conecteze cu sine și pasiunea lor, să-și ia zborul și să-și împlinească visurile. De dragul copiilor, în urmă cu 16 ani, am fondat primul radio pentru copii din Europa, dedicat în exclusivitate copiilor și universului lor, inspirat din două personaje de poveste, extratereștrii Itsy și Bitsy. Dacă la început emiteam doar în capitală, între timp, radioul a crescut. Eu, odată cu el. Acum suntem ascultați în peste 60% din țară, iar prin aplicație putem ajunge la toți copiii și părinții români de pretutindeni.

De dragul copiilor, am făcut în ultimii 11 ani ani evenimente în parcuri și spații închise. Am strâns, la un moment dat, peste 80 000 de copii și părinți în parc, pentru a sărbători împreună 1 Iunie. Pandemia ne-a dat peste cap toate planurile, dar ne-a provocat să ne reinventăm. Acum, facem show-uri interactive și educative online, cu copiii și părinții de pretutindeni. Pentru mine, contează foarte mult să fac ceea ce-mi place, să-mi urmez pasiunea și visul. De asta cred că e important ca fiecare om și fiecare copil să facă la fel, ca să se simtă bine, împlinit, fericit și bucuros cu ceea ce face. Am avut diferite activități în cariera mea profesională, am învățat foarte multe lucruri. Am observat că ceea ce mi-a călăuzit pașii a fost această iubire față de copii și pasiunea de conectare între copii și părinți. În tot ce-am făcut, am hotărât să le dau putere copiilor și să-i ajut să-și facă vocea auzită, să aibă o legătură mai bună cu părinții lor. Pentru mine, este important să-mi urmăresc visul și să-l împlinesc.

Eu cred că, pentru fiecare dintre noi, lucrul acesta este foarte important. Chiar dacă ai construit o carieră și te regăsești pe alt drum despre care simți că nu este al tău, întoarce-te la pasiunea ta și urmează-ți visul. Am început să militez și altfel pentru binele copiilor, am mobilizat mai mulți oameni importanți și am tras un semnal de alarmă, pentru că mulți copii de la noi din țară suferă din cauza lipsei de atenție din partea părinților. Am inițiat o Mișcare Strategică Națională pentru timp de calitate părinte-copil. Mișcarea asta minunată s-a finalizat cu două lucruri: 1 Iunie declarată Zi Liberă Națională, de care se bucură acum toți copiii și părinții din România. Apoi, au apărut niște mesaje de interes public, difuzate la toate radiourile și televiziunile. Împreună cu echipa mea de la radio și de la Asociație, am militat pentru acest lucru. Mă bucur când văd copii care știu și spun ce vor, care luptă pentru pasiunea lor. Mă bucur când văd copii care au relații bune cu părinții, copii văzuți de către părinți și profesorii lor. Asta mă face să continui munca mea și să-i dau sens, să fac din imposibil, posibil. Să arăt că nu există nu se poate!

Andreea Marin: Bun venit, Nadia! M-au traversat atâtea emoții… Ca mamă, am a-ți mulțumi, o să-ți spun de ce! Eu am crescut o mare parte din viața mea fără mamă, ea a devenit înger când eu eram copil, aveam 9 ani. Amintirile mele sunt legate mai mult de mâna ei caldă pe fruntea mea, nu de cântecele și poveștile copilăriei. N-a avut timpul să mi le lase moștenire. Dar eu, cu ajutorul vostru, am putut să las această moștenire copilului meu. Ne trezeam dimineața și apăsam pe butonul magic. Itsy și Bitsy luau locul nepriceperii mamei de a-i cânta copilului ei. Am crescut cu mâinile pe clapele pianului, dar prima dată când am vrut să-i spun o poveste fetiței mele, nu-mi aminteam până la capăt Scufița Roșie. Ca mine, sunt mulți copii, care au avut diverse neșanse ce i-au traversat. Am fost un copil prea serios, și-atunci nu pot lăsa moștenire copilului meu ceea ce nu am. Izvorul acela de poveste n-a existat atunci în mine. M-am maturizat și m-am luptat cu viața înainte de vreme, am căutat să fac ceva cu viața mea, având alături un tată extraordinar, care încerca să fie și tată, și mamă. I-a reușit mai mult să fie sprijin, să fie stâlp, decât poveste pentru noi. Era extrem de necesară forța lui de tată. Uite, acum îmi dau seama, avându-te aici, alături, de toate astea. Nu m-am gândit la ele deloc până acum. Dacă ar exista o singură mamă și un singur copil cărora le-ați schimbat viața, noi suntem!

Nadia Tătaru: Vin spre mine mesaje de la Univers. Am citit o scriere a Oanei Pellea, care își întreba mama, pe patul de moarte, la spital: „Mamă, o să-mi fie dor de tine, ce să fac, învață-mă!” Ea i-a spus: „De câte ori ți-e dor de mine, sărută-ți mâna! Eu sunt în tine, tatăl tău e în tine, tot Universul e-n tine și voi fi mereu cu tine!” Suntem ființe spirituale, mai mult decât în carne și oase, aici și acum. Cred că mama ta e mereu lângă tine, cred că mama fiecărui copil e mereu lângă el, chiar dacă e indisponibilă fizic și emoțional.

Avem uneori nevoie de ajutor, nu poți înlocui lipsa unui părinte. Ca să fim părinți buni pentru copiii noștri, pe mai departe. Eu, în voi, am avut acel sprijin. Ca mine, zeci de mii de părinți. Hai să ne întoarcem la rădăcina acestei povești, despre care sunt convinsă că este cu mult mai mult în urmă. Poate pentru prima dată când ai venit în București – ai venit într-o vizită și s-a întâmplat să rămâi de tot.

A fost o experiență foarte frumoasă. Iar eu, o adolescentă curajoasă. Dar o să încep cu rădăcinile puțin mai din spate. Eu am avut o copilărie foarte liberă, mă jucam de dimineață până seara în natură, cu copiii, cu animalele, cu gâzele, am citit foarte multe povești.

Deci, n-ai stat doar cu ochii în calculator sau telefon?

Nu, pe vremea aceea aveam doar o oră de televizor pe zi, și aia alb-negru. Privind în urmă, cred că m-am pregătit dintotdeauna pentru ce fac acum. Am plecat din Botoșani la Iași să studiez. Tocmai terminasem facultatea, când am venit într-o vizită la o verișoară care lucra în televiziune. Mi-a zis în prima zi de Paște: „Hai cu mine la muncă, că faci fundul mare de la atâtea mâncăruri moldovenești!” Habar n-aveam ce înseamnă televiziune, jurnalism. Pe culoarele televiziunii, care era la două-trei luni de la lansare, m-am întâlnit cu Ilie Șerbănescu. Sigur, nu știam cine este. El a rugat-o pe verișoara mea să îi găsească niște oameni, pentru a-și completa echipa, avea o emisiune despre economie. Instantaneu, verișoara mea m-a propus pe mine. Mi-a pus câteva întrebări din economie la care am răspuns corect, pentru că fusesem o studentă conștiincioasă a domeniului. La final, mi-a spus: „Vii de mâine la muncă!” Cu prezență de spirit, i-am replicat: „Vin, dar eu nu știu nimic. Îmi promiteți că, în termen de două săptămâni, îmi spuneți dacă fac vreo brânză sau mă întorc acasă?” Și am rămas în București.

Cum a fost prima zi de muncă în televiziune?

Stăteam la un birou și a venit o informație pe fax. Șeful meu mi-a spus să fac din acel fax o știre lungă și una scurtă, cu sincron, într-o oră jumătate! După ce a plecat șeful, m-am întors către colega mea și am întrebat-o: „Ce înseamnă știre lungă și știre scurtă? Și ce-i ăla un sincron?” Aparent, m-am descurcat bine. Următoarea sarcină a fost să plec pe stradă, cu un microfon, și să-i întreb pe oameni ce părere au despre scumpirea pâinii. Mi s-a repartizat un coleg, ce avea să-mi devină și soț, mai târziu. Pentru că îmi tremura mâna pe microfon, m-a încurajat, mi-a zis cum să respir, cum să-i abordez. Am făcut, până la urmă, filmarea.

Asta a fost și marea schimbare, dar și marea întâlnire a vieții tale! Apoi?

Oamenii au văzut că mișc, mi-au zis să vin și a doua zi și să-mi fac un CV. Nu știam ce-i ăla un CV, aveam doar 22 de ani. Era un calculator la care stăteau cinci sau șase colegi. Eu habar n-aveam unde sunt tastele. Șeful meu mi-a zis să-i dictez, că-l scrie el. Când i-am spus pe ce stradă stau, în Botoșani, s-a uitat către actualul meu soț și i-a zis: „I-auzi, măi, colegule!” La două luni jumătate de la prima întâlnire ne-am hotărât, iar după cinci luni eram luați cu acte.

Cum te-a cerut?

M-am dus să dau licența, eram la Iași. L-am sunat de pe un telefon cu fise, pentru că aveam niște emoții îngrozitoare. El a venit a doua zi și, în drum spre panoul unde erau afișate notele, mă întreabă: „Ai emoții? Vrei să ai emoții și mai mari? Vrei să fii soția mea?” Când le-am zis părinților, n-au înțeles de ce ne grăbim.

S-a întâmplat această poveste și lucrurile au continuat, ai mai lucrat în televiziune cinci ani. Erai într-o televiziune mare, dar s-a întâmplat ceva atunci.

Am rămas însărcinată cu Maria. M-am bucurat foarte mult de perioada asta de „mămicie”, în televiziune nu m-am mai întors. Între timp, soțul crease o afacere personală, unde avea un departament de producție audio-video. Acolo am lucrat și eu. Apoi a venit al doilea copil. Eram cu bebelușul în brațe și cu bona, făceam naveta de la parter la etajul șase în C.N.A., să luăm licența pentru radio.

De unde ideea cu radio?

După ce am stat acasă cu fetița și m-am întors la muncă, mi-am dat seama că am pierdut amândouă câte ceva. Cât eram acasă, mă preocupam să-și petreacă timpul într-un mod constructiv, să-nvețe ceva, să râdă împreună cu mine, să ne distrăm, să facem lucruri împreună. Cu bona era diferit. Am remarcat că descoperise televizorul și nu mai era atentă la ce-i spuneam eu, aveam un mare concurent în ecran. Am văzut-o cum a regresat în achizițiile făcute. Am zis că e nevoie de cineva care să stea cu copilul când pui mâncarea pe foc sau ai treabă de făcut. Dar cineva care să nu-l acapareze și nu să-i dea soluții de-a gata. Atunci ne-a venit ideea, soțului meu și mie, să încercăm ceva nou, să facem un radio pentru copii, care să fie interactiv, care să se joace cu ei, pe care poți să-l asculți și când mănânci, desenezi, ești în mașină.

Știi câți copii și părinți ascultă postul vostru de radio în drum spre grădiniță sau spre școală dimineața? Ați avut temeri? Ați lucrat în televiziune, dar un radio este altă poveste.

Să faci emisiuni pentru copii nu este ca și cum ai face orice fel de radio, mai ales unul muzical. Oamenii care lucrează aici trebuie să aibă mult mai multe cunoștințe și calități: trebuie să fie jurnaliști, să fie buni pedagogi și buni entertaineri. A trebuit să-i calific pe toți la locul de muncă. Actorii să-i învețe pe jurnaliști și invers. Iar tehnicul, pe toți ceilalți.

E o mare responsabilitate!

Realmente, este o mare bucurie să crești un copil, dar este și o mare responsabilitate. Până nu suntem conștienți de ce gândim, ce simțim, ce transmitem, ce facem, ce modele suntem pentru copiii noștri.

Un astfel de post de radio a fost și o salvare pentru părinții ca mine. Pe de altă parte, și un profesor bun. Sunt mulți părinți care n-au avut de unde să învețe o grămadă de lucruri, subtilități despre psihicul copilului lor. Ce astfel de situații îți amintești?

Când am început, părinții erau de seama mea. Că vrem sau nu, facem parte din generația crescută cu „bătaia e ruptă din Rai”, cu amenințări, cu țipete, presiune. M-am trezit judecându-i pe părinții și bunicii mei. Am lucrat eu cu mine ca să-i înțeleg, toată această emoție interioară se revarsa și îi certam pe părinții care ne ascultau postul. A trebuit eu să mă transform și să nu le dau lecții, să nu-i privesc de sus. După ce am făcut pace cu mine și ai mei, am reușit să transmit altă energie ascultătorilor. Prima dată când m-am enervat pe copiii mei și a ieșit ceva necunoscut din mine, am ajuns cu mâna-n părul fetei mele, m-am trezit! Am zis stop! Am mult de lucru.

Ce face fiica ta acum?

A terminat liceul, este studentă în Marea Britanie la Design și Marketing.

Cum e să ajungi față-n față cu zeci de mii de români, pe care i-ați adunat în parcurile țării, iar apoi să schimbi legile, să dai o relevanță, o mișcare, să schimbi vieți, să schimbi reguli?

E foarte fain. Dar nu am fost așa dintotdeauna, am avut perioade mari de îndoială în viața mea. Unele lucruri puteam să le fac, dar pe altele nu, trăgeam o linie. Eram la un cerc de dezvoltare personală, am fost întrebată ce-aș da în schimb, de tot, de la mine. Eu am zis că aș renunța la plânsul de milă și la mulți „nu pot!”. Pe-ăștia îi dau! Și i-am dat! În acel moment!

Ai luat o decizie!

Exact. Ideea cu 1 Iunie – zi liberă exista cu vreo trei ani înainte, am ajuns acasă și i-am spus soțului meu: „Știi ideea cu 1 Iunie? De acum pot!” Copii și oameni maturi, la Parlament, militând ca 1 Iunie să devină zi liberă. Lucrurile s-au aliniat, am întâlnit oameni frumoși, așa ca tine, Andreea, ca Virgil Ianțu sau Tili Nicolae, care au fost adevărați ambasadori pentru propunerea 1 Iunie – zi liberă. Am bătut la ușile tuturor parlamentarilor, la ușa C.N.A. -ului, rugându-i să pună acel mesaj: „Pentru sănătatea emoțională a copilului dumneavoastră, petreceți cât mai mult timp împreună cu el!”.

Copilul nu așteaptă un salariu mai mare al părintelui, vreun răsfăț pecuniar, copilul așteaptă timpul tău, de părinte, petrecut alături de el. Mi s-a întâmplat să fiu apostrofată de fetița mea, cu ani în urmă, pentru că petreceam mult timp la telefon, în timp ce stăteam cu ea. E important să fii cu totul acolo, fără telefoane, ecrane, griji. Nu e ușor, alergăm de dimineață până seara. Ajungem frânți, am dori să ne aruncăm în pat și să tragem un pui de somn bun. Hai să schimbăm puțin subiectul, te rog să explici ce înseamnă bullying, pentru cei care nu cunosc, ai militat pentru asta. Ce-ați reușit și cât de dificil e să schimbi o lege?

Doar parlamentarii pot schimba legi. Dar oamenii ca mine și ca tine, care nu sunt parlamentari, pot merge în audiență, să bată la ușile lor și să le spună că există o nevoie în societate.

Cum faci asta?

Dai un telefon și suni până ți se răspunde. Sau în scris. Dar trebuie să insiști.

De fapt, rolul lor e să fie acolo pentru noi.

După ce am convins câțiva parlamentari, am stat mereu cu ei acolo, făceam cercetări, studii, cifre, să demonstrăm de ce e nevoie de acea schimbare. Cam așa se schimbă legi. Perseverență, răbdare, idei bune, relevante pentru societate.

Să revenim la bullying.

Am plecat de la o problemă a mea, ca mamă. Apoi am văzut că nu eram singura. Când fetița era în clasa întâi, eu o întrebam cum se simte la școală, ce face în pauze. Am realizat că-și petrece pauzele în toaletă, mâncându-și prânzul acolo. Am întrebat-o ce se întâmplă. Mi-a spus că băieții de la ea din clasă se bat foarte rău între ei. Ea nu putea să suporte asta, singurul loc unde se putea ascunde era în toaletă. Era victimă colaterală. Peste doi ani, când băiatul a ajuns în clasa întâi, era umilit, tachinat, batjocorit, pentru că era cel mai scund din clasă. Se repeta zi de zi, cu scopul de a-l intimida, de a-l pune jos emoțional. A rezistat o lună, două, trei, până când din victimă a devenit agresor. A dat un pumn. M-au sunat de la școală, să-mi spună ce a făcut. Hai să vedem de ce a dat acel pumn! Într-adevăr, s-a apărat. Toate lucrurile astea m-au făcut să fiu mai atentă la ce se întâmplă la școală.

Deci, bullying asta înseamnă!

Niște acte de violență psihologică, duse în mod repetat din partea unor copii asupra altor copii.

Sunt multe astfel de cazuri și poate că oamenii nu știu că există legi care să-i apere!

Acum există o lege care apără copiii de bullying din partea altor copii. Șapte din zece copii din România spun că problema lor nu e auzită și validată de adulți. Și nimeni n-o bagă-n seamă. Asta m-a mișcat și mobilizat să lupt pentru ei. Am luat pe rând Crucea Roșie, Poliția Română, Autoritatea pentru Protecția Copilului și Adopție, Ministerul Educației, Ministerul Sănătății, Avocatul Poporului, Consiliul Elevilor. După ce ne-am întâlnit de câteva ori, am chemat și parlamentari. Am ajuns la concluzia că trebuie să facem o lege care să definească național termenul de „bullying”, definiție aliniată cu toate instituțiile, să ne raportăm la fel la problematică. După ce s-a promulgat legea care definește bullyingul, am fost alături de specialiștii cu care am lucrat trei ani, alături de Ministerul Educației care a făcut normele, pentru a vedea cum se aplică legea.

Într-o situație similară cu a copilului tău, ce se poate face?

O sesizare verbală sau scrisă, la orice cadru didactic din școală. Sesizarea poate fi făcută de copilul care a fost victimă sau de către părintele lui, de către colegi sau prin autosesizarea cadrului didactic. Pasul doi este să se meargă la grupul de antibullying din școală, constituit din două cadre didactice, directorul școlii, consilierul școlii, doi-trei reprezentanți ai copiilor și doi-trei reprezentanți ai părinților. Există norme, fișe de semnalare, fișe de identificare.

Deci, se face un fel de anchetă. Dacă nu se rezolvă nici acolo, oamenii nu sunt serioși, nu-și duc treaba la capăt, ce spune legea?

Se merge la D.G.A.S.P.C., în cazurile foarte grave se cheamă S.M.U.R.D.-ul sau Poliția. Toți intervin și știu exact ce au de făcut. Bullyingul are o parte de prevenire, care presupune învățarea unor comportamente bune, ca să evite și să gestioneze conflicte. Prevenirea se face în anii mici, până-n zece ani. Mai e o zonă de combatere, secundară, acolo unde apar situații conflictuale, iar adulții și copiii trebuie să știe cum să intervină. Lucrăm la un Ghid pentru profesori care să explice și mai clar. Legea în cauză are numărul 221/2019.

Cine vrea să știe mai multe amănunte le poate citi acolo. Vreau să-ți mulțumesc pentru misiunea ta nobilă, pentru felul inedit în care demonstrezi că nu există nu se poate. Mulțumesc pentru felul în care, alături de echipa ta, sprijini copii, părinți, bunici. Să fie mai buni în misiunea lor, fiecare pe bucățica sa. Pentru multe alte lucruri pe care le lași în urma ta, îți mulțumesc, draga mea!

Și eu îți mulțumesc!

Oameni frumoși, nu există nu se poate!

* Extras din cartea Nu există nu se poate! scrisă de Andreea Marin

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!