„ Pământul a trepidat dintotdeauna sub tălpile celor care i-au străbătut întinderile. Uneori s-a cutremurat, adeseori s-a rupt în bucăți. Unii au căzut. Dar, în pofida acestei situații puțin confortabile, cei mai mulți au rămas în picioare și au mers înainte. La nivel colectiv și individual.
Pământul trepidează și astăzi. E la fel de inconfortabil, la fel de tulburător, dar nu ne lipsesc resursele. Căci suntem moștenitorii unui lung lanț de transmisie care nu a început și nici nu se va sfârși cu noi. Chiar dacă mă simt foarte singur, nu doar eu mă confrunt cu dificultăți. Boala, șomajul, separarea, crizele sociale, economice, ecologice, sanitare și personale sunt ale tuturor. N-are niciun rost să ne amăgim: e în legea firii.
Au trecut zeci de mii de de ani, și totuși încă ne e greu să ne obișnuim cu această realitate. De altfel, nu e nevoie decât ca trepidația să-și mai domolească din intensitate, că ne și lăsăm purtați de iluzia unei lumi stabile și sigure, întru totul și pentru totdeauna. Dar știm prea bine, din capul locului, că o astfel de lume nu există. Niciodată mâine nu va fi la fel ca ieri.
Ca să nu ne pierdem echilibrul, ne construim repere care ne devin tovarăși de drum. Știm deja că lunea ne trezim la șapte dimineața, că ne bem cafeaua pe fugă, că ducem copiii la școală, că mergem la muncă, unde participăm la ședințe și deschidem un nou dosar, că ne întoarcem acasă în jur de șase seara, că pregătim cina și mergem la culcare. Și că la fel facem și marțea, miercurea, joia, vinerea. Aceste repere ne liniștesc și ce bine că există – chiar dacă adeseori ne plângem de rutina pe care ne-o impun.
Uneori, reperele se mai clatină și atunci facem tot posibilul ca să restabilim ordinea: mezinul are o angină, mașina e în pană, plouă tocmai când am pus la cale o petrecere în grădină. Alteori, viața ne trage brusc preșul de sub picioare și mai multe repere ni se prăbușesc dintr-odată. Îmi pierd locul de muncă, partenerul mă părăsește, moartea îmi răpește pe cineva drag: reperele de care mă agățam, în jurul cărora mă organizasem, brusc nu mai sunt acolo. Resimt dureros golul, absența, mă simt teribil de singur, lipsit de apărare…
Într-o zi, prietenul meu Jack Kornfield, călugăr budist american, ținea o prelegere în fața câtorva mii de oameni. Meditau împreună când, dintr-odată, una dintre participante a avut o izbucnire intensă. A întrerupt ședința și a întrebat-o ce se întâmplă. În urmă cu două zile, femeia își pierduse fiul, un tânăr în floarea vârstei. În mijlocul acestei furtuni, ea își văzuse toate reperele în jurul cărora se construise dispărând unul câte unul. Era convinsă că totul, lumea toată, dispăruse odată cu ele.
Jack Kornfield nu a încercat s-o consoleze, căci de altfel era de neconsolat. Dar s-a adresat adunării și i-a rugat să se ridice pe cei care își pierduseră un copil. Mai multe zeci de persoane s-au ridicat în picioare. A continuat, rugându-i apoi pe cei care își pierduseră o soră, un frate, mama, tatăl, partenerul să se ridice la rândul lor. Apoi, pe cei care aveau răni adânci. Într-un sfârșit, toată lumea era în picioare. Femeia i-a cuprins cu privirea, mai întâi neîncrezătoare, apoi, puțin câte puțin, tot mai alinată, mai ușurată. Erau toți acolo, cu ea. Îi împărtășeau mâhnirea, nu era singura care suferea.
În realitate, când ne aflăm în mijlocul furtunii, suntem dezechilibrați și trăim cu impresia că nimeni nu a mai avut și nici nu va mai avea de înfruntat așa ceva. Fără îndoială, același lucru ți-l spui și acum, în timp ce mă citești. Dar de unde vine această convingere? […]”
* Extras din cartea Cum să-ți păstrezi seninătatea când totul în jur se prăbușește scrisă/gândită de Fabrice Midal
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!
Zâmbetul Soarelui 
Lasă un comentariu