Fericirea nu costă nimic

„Eu nu am plecat niciodată, tu ai uitat de mine!”

Poate că am trăit cu frică de Dumnezeu (în sensul cel mai bun de înţelegere) şi de puterea Lui, în tot ceea
ce am făcut, dar niciodată cu răzvrătire. De pildă, a existat acel moment în viaţa mea în care am crezut că
o să mor. I‑am spus atunci aşa: „Dacă e să se întâmple, Îţi mulţumesc pentru drumul de până aici! A fost
minunat!“. Aveam douăzeci şi şapte de ani. Atunci am trăit o experienţă uluitoare: l‑am visat pe Dumnezeu.

Eram foarte bolnavă şi mi‑a apărut – probabil, aşa cum ni‑L închipuim toţi: într‑o lumină splendidă, cu
barbă şi păr alb. Pe cap avea o pânză albă care curgea ca o pelerină pe umeri şi spate şi purta un toiag. Mi‑a spus doar atât:
„Eu nu am plecat niciodată, tu ai uitat de mine!“

În momentele grele ale bolii, când credeam că am să mă prăpădesc, i‑am cerut ajutorul. Atunci a fost momentul în care am implorat pentru viaţa mea, dar am făcut‑o cu împăcare şi acceptând în acelaşi timp orice va decide pentru mine. Eram într‑un echilibru care m‑a ajutat să nu mă tem, să nu mă revolt şi să duc totul, oricât de greu ar fi. L‑am simţit cu mine şi m‑am lăsat în voia Lui. Trezirea de atunci nu a fost doar una fizică, ci una profundă, a sufletului.

Era linişte, era zbor, era alb

N‑am uitat niciodată ce mi‑a spus Maria mea, bunica mea cu chipul Maicii Domnului, când eram mică. „Ce vine de la Domnul este bine primit, ce nu vine de la Domnul, dar e îngăduit, sigur are un rost undeva şi mergem înainte, pentru că asta e voia Lui“. Niciodată nu m‑am revoltat pentru nimic către El. Din momentul în care l‑am visat pe Dumnezeu, am ştiut de ce m‑am îmbolnăvit şi ce aveam de făcut. Am avut două existenţe, iar pragul dintre ele a fost atunci, la douăzeci şi şapte de ani. Un lucru interesant: întâm‑
plător sau nu, momentul acesta era similar ca vârstă cu pragul mamei mele când s‑a îmbolnăvit. M‑am gândit şi la asta… poate că boala e o experienţă repetitivă care trebuie să aibă un rost. M‑am întrebat dacă lecţia pentru care ea a primit această boală a fost învăţată sau nu. N‑am întrebat‑o niciodată. Însă, dacă acest şir de suferinţe generate de boală continuă şi prin mine, înseamnă că e ceva neîmplinit, ceva ce eu va trebui să împlinesc. Sau, poate, să plătesc. Şi am început, pur şi simplu, ca la şcoală, să mă gândesc, punct cu punct, zi după zi: ce am făcut bine, ce n‑am făcut bine… o călătorie înăuntrul meu care a durat un an. O cercetare a sufletului, o călătorie pe care am împletit‑o cu slujba Sfântului Maslu. Iar la slujbele acelea am mai avut un moment care m‑a marcat. A fost doar o clipă. Eram spre finalul perioadei de căutări. Într‑o zi, la Mănăstirea Cernica, părintele citea Moliftele Sfântului Vasile şi mă rugam. A fost prima oară, cred, când L‑am simţit pe Iisus cu adevărat. Era atât de intens şi ca senzaţie fizică… o energie vindecătoare fantastică. M‑am simţit ca un prunc nou‑născut… lumină pură cu El şi atât! O secundă în care am ştiut că mi‑a atins inima şi că voi fi bine.
Era linişte, era zbor, era alb.

Am mai trăit un moment de revelaţie când am înţeles forţa rugăciunii comune. Când sunt mai mulţi
oameni care se roagă în acelaşi timp, se creează o energie fantastică… şi, astfel, se pot produce miracole.
Pentru mine s‑au rugat foarte mulţi oameni, înainte şi în timpul intervenției chirurgicale pe care am suferit‑o, şi sunt convinsă că şi rugăciunile lor au fost ascultate.
Le sunt recunoscătoare tuturor.

Trăiesc… deci mai am treabă?

Un alt moment semnificativ a fost după ce am trecut de operaţia care mi‑a salvat viaţa, când şansele să mă mai trezesc după anestezie erau foarte mici. Trecuse ceva timp de când mi se spusese că nu exista
nicio soluţie pentru boala mea. Aveam un diagnostic pentru care medicina are dificultăţi şi astăzi în a des‑
coperi cauza. În general, bolile sunt gestionate de medici cu tot arsenalul de căutare al ştiinţei pentru a
oferi soluţia salvatoare. În cazul meu, totul era neclar, pentru că nu descopereau cauza, iar eu primeam răspunsuri care nu duceau deloc către o rezolvare. Este vorba despre o boală autoimună. Medicii au urmat toate protocoalele şi nimic nu dădea rezultate. Am încercat tot ce se putea încerca. Dosarul meu medical a ajuns în America, Italia, Australia, Franţa. Toţi spuneau că ar fi trebuit să reacţionez la tratamente. Dar corpul meu refuza pur şi simplu orice remediu. Şi atunci, singurul lucru care mai rămăsese de făcut, conform protocolului medical, era o intervenţie chirurgicală.

„O să-mi moară pe masă”

Mă pregăteam să intru în operaţie, iar uşa de la salonul în care stăteam era deschisă. Aşa se face că am
auzit ce spunea medicul anestezist, o doamnă admirabilă, care se numără printre cei mai buni anestezişti
de la noi din ţară şi căreia îi sunt foarte recunoscătoare. Discuta cu cineva şi a spus următoarea frază:
„Nu ştiu de ce au mai adus‑o aici, e la limită… o să‑mi moară pe masă“.
A fost un moment care m‑a zguduit. Primul gând a fost: „E gata, atât a fost“. Dar nu am simţit atunci revoltă sau furie, au fost doar lacrimi. Mi‑aduc aminte că aveam la mine un portvizit de la TVR în care era un carneţel pentru notiţe şi un pix foarte mic. Am simţit nevoia să scriu ceva în carneţelul acela, gândindu‑mă că o să găsească asta cineva după ce n‑am să mai fiu. Pe carneţel a rămas scris aşa: „Credinţa mă va mântui“! Atât!
Apoi mi‑am făcut în minte un scurt bilanţ a tot ce am trăit până la douăzeci şi şapte de ani. Fusese un
drum frumos. Eram mulţumită şi împăcată cu cât a fost. Singurul regret era că nu născusem un copil.
M‑am dus la operaţie cu gândul că era cumva ultimul drum. Eram convinsă ca este sfârşitul şi‑mi lua‑
sem rămas‑bun de la această lume, pregătită pentru Dincolo. Când m‑am trezit la reanimare, L‑am între‑
bat pe Dumnezeu: „Trăiesc, deci mai am treabă?“

Am ştiut că mai am câte ceva de făcut în lumea asta dacă am mai primit o şansă. Aşa că, din acea clipă, am luptat pentru viaţa mea, iar Dumnezeu a ţinut cu mine. La douăzeci şi şapte de ani a fost ca şi cum m‑am născut a doua oară. Şi ştiam că acum trebuie să o iau de la capăt cu tot!
Mi‑aduc aminte că nu după mult timp am fost la Mănăstirea Nicula. Sava Negrean Brudaşcu şi Elise
Stan m‑au ajutat să merg acolo. Eram după operaţie, încă mergeam greu şi eram foarte slăbită. Am stat un timp lângă icoana Maicii Domnului, iar când am plecat de acolo aveam sentimentul clar că mi‑a vorbit. Mi‑a transmis pur şi simplu că voi fi bine de‑acum! E vorba despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, pictată de popa Luca din Iclod, icoana care a plâns prima oară, acum peste trei sute de ani, pe vremea stăpânirii Casei imperiale de Habsburg. Părintele stareţ a fost foarte bun cu mine, a scos icoana de unde stătea ferecată și m‑a lăsat să mă rog la ea.
Şi pe urmă totul a fost bine.

„Drumul vindecării”

Am gândit atunci aşa: Dacă într‑adevăr mai există un rost de aici încolo pentru mine, atunci aş vrea să fie legat de oameni. Vreau să încerc să facem totul cu oameni şi pentru oameni. Aşa a început drumul vindecării profunde. Fusesem aruncată în prăpastie, iar acum trebuia să găsesc forţa de a mă ridica de acolo şi de a trăi o altfel de viaţă. Mai întâi am început să conştientizez ce NU făcusem până atunci faţă de oamenii de lângă mine. În primul rând, faţă de soţul meu, pe care îl neglijasem în toţi acei ani. Mă concentrasem doar pe cariera mea, pe obiectivele mele, pe visurile mele: totul era despre mine. Iar el era mereu acolo, aşteptându‑mă. Plecam la filmări pentru emisiuni prin ţară de marţi şi mă întorceam duminica. Acasă rămâneam doar o zi. Asta s‑a întâmplat timp de şase ani, cât am avut două emisiuni
itinerante, în direct, prin toată ţara. Îi sunt recunoscătoare soţului meu pentru toată răbdarea şi bunătatea lui din perioada aceea şi dintotdeauna. Aşa că am început cu el: să fiu mai atentă, să vorbim mai mult, să‑i ofer timp şi dragoste aşa cum nu reuşisem până atunci. Ne‑am conectat mult mai bine. După aceea, m‑am îndreptat către relaţia cu părinţii mei, cărora le ofeream extrem de puţin timp. Eram doar în trecere pe la ei, mereu pe fugă. Toate aceste lucruri trebuia să le îndrept – şi asta am făcut, cum m‑am priceput mai bine. Le‑aş da încă un sfat tuturor oamenilor care se simt la capătul puterilor ori s‑au îmbolnăvit şi au reuşit să scape cu viaţă, ori sunt nemulţumiţi de existenţa lor şi trăiesc plini de amărăciune sau furie: în fiecare zi, încercaţi să acordaţi timp trezirii inimii! Întâlniţi‑vă cu voi, cei adevăraţi, nu cei din societate, nu cei de la serviciu, nu cei de pe social media… ci cu voi, cu sinele vostru autentic, sincer, real. Doar aşa vă veţi menţine busola şi veţi dobândi echilibru. Doar aşa veţi deveni oameni cu suflet… şi nu nişte maşinării lipsite de empatie. Regăsirea de sine e un exerciţiu esenţial în zilele acestea. Luaţi‑vă o pauză cât de mică undeva unde vă simţiţi voi înşivă, neîncorsetaţi de nimeni şi nimic… spunându‑vă ce doare, ce nu merge, ce trebuie aruncat, ce trebuie păstrat; căutaţi bucuria reală, aceea din lucrurile simple şi de lângă oamenii care vă iubesc cu adevărat, nu doar în anumite împrejurări sau condiții.
Mai e ceva ce puteţi face pentru voi înşivă: ajutaţi‑i pe alţii ca să vă ajutaţi pe voi: a face bine, în orice formă, ne păstrează oameni şi ne ţine inima conectată la ce este cu adevărat important în viaţă.

* Extras din cartea Fericirea nu costă nimic scrisă/gândită de Iuliana Tudor

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!