Despre invidie

* Prolog

Toate patimile sufletului și păcatele ce se nasc din ele constituie o stare împotriva firii a omului care a fost creat după chipul lui Dumnezeu. După Sfinții Părinți Purtători de Dumnezeu, virtutea este sănătatea firească a sufletului, prin urmare patimile sunt boala lui. Acestea au apărut mai târziu, și pe măsură ce au pătruns în firea omului l-au făcut să-și piardă sănătatea pe care o avea.(Avva Isaac, Ascetice, p. 317)

Toate patimile sunt nimicitoare pentru suflet, însă cea mai distrugătoare este invidia. Este într-un fel prima patimă, fiindcă fiicele invidiei sunt păcatele inițiale: căderea lui Lucifer, păcatul strămoșesc, uciderea lui Abel. Este o patimă care se naște din suflet și apoi îl distruge pe acesta. Și în vreme ce în toate patimile omul care le trăiește gustă, fie și temporar, o anumită plăcere, invidia macină sufletul prin simțirea unei tristeți permanente pentru fericirea semenului său. Se bucură doar când celălalt este distrus.

Această patimă de obicei se ascunde bine. Cercetându-ne cu atenție sufletul vom observa că deseori nu ne bucurăm de bucuria celuilalt și că, atunci când acesta sporește sau este lăudat, ceva în noi se tulbură.

De multe ori observăm că îndată ce începem o lucrare sau o strădanie bună, imediat apar piedici și ispite. Și deseori de unde nu ne așteptăm. Și ne întrebăm de ce se întâmplă asta, și poate deznădăjduim, până când observăm că aceste piedici sunt rodul invidiei, care provine fie de la diavol, fie de la oameni.

În cartea aceasta ne vom strădui să analizăm ce este invidia, care sunt urmările ei distrugătoare și cum trebuie s-o abordăm.

Ce este invidia?

Invidia este chinul și cazna lăuntrică a omului la vederea fericirii semenului său. Este măcinarea sufletului și suferința pentru orice lucru bun pe care îl vede în viața celuilalt.

Părinții care cresc copii mărturisesc cu toții că invidia este patima care se manifestă încă de la o vârstă fragedă și nevinovată. Copilul mic dezvoltă sentimente cumplite de gelozie și invidie îndată ce dobândește un frate. Sentimentul că părinții lui vor mai iubi pe cineva este insuportabil. În vreme ce copilul crește înțelege și controlează patima invidiei, precum firește și celelalte patimi. Însă de multe ori, atunci când omul nu se luptă duhovnicește, patima rămâne înăuntru, prinde rădăcini în suflet, dar stă și bine ascunsă, iar când se manifestă apare acoperită de masca iubirii.

Însă sufletul omului invidios este golit de iubire și este rănit de fiecare dată când îl vede pe vreun semen de-al lui bucurându-se. E semenul lui sănătos? E invidios pe el. A dobândit vreun copil? Viermele invidiei îl macină. Este celălalt un profesionist de succes? Invidia îi răpește orice ocazie de bucurie. Orice eveniment care aduce bucurie semenului este pentru cel invidios pricină de nefericire. Este casa semenului său plină de bunătățile lui Dumnezeu? Este aproapele lui bucuros pentru cele ce-i trimite Preabunul Dumnezeu? Toate acestea sunt hrana patimii invidiei și adaugă durere în sufletul omului invidios. Îndemnul apostolic Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng (Romani 12, 5) este inversat de omul invidios, și se întristează la bucuria fratelui său, pe când se bucură în ascuns de suferința lui.

Omul invidios se întristează nu pentru că n-a primit binecuvântările iubirii lui Dumnezeu, ci pentru că a primit binecuvântări și semenul lui. Am putea spune că singura lui dorință este să-l vadă pe cel pe care-l invidiază cum din fericit devine nefericit, din sănătos bolnav, din bogat sărac. Doar atunci va fi satisfăcută patima lui și se va împăca cu omul pe care-l invidiază, căruia i se arată ca prieten

***

* În completare, despre comunicare…

…și despre bunătate, inocență

* Extras din cartea Patima invidiei scrisă/gândită de Ieromonahul Grigorie

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!