Pe 12 aprilie 1961, americanii au suferit un șoc la nivel național. În acea zi, Yuri Gagarin a devenit primul om care a ajuns în spațiu, afirmând clar dominația Uniunii Sovietice în domeniu. Pe 4 octombrie 1957, tot naveta Sputnik 1 fusese prima care încercuise Pământul. Deci, ce ar fi trebuit să facă Statele Unite?

Președintele John F. Kennedy a căutat un proiect grandios, care să demonstreze ascendentul Statelor Unite asupra URSS. Într-o notă către vicepreședintele Lyndon B. Johnson, el întreba: „Avem vreo șansă să-i învingem pe sovietici, prin trimiterea unui laborator în spațiu sau printr-o călătorie în jurul Lunii ori prin aterizarea unei rachete pe Lună sau chiar prin trimiterea și întoarcerea unei rachete pe Lună, cu oameni la bord?”

Johnson a investigat problema și, opt zile mai târziu, a răspuns la nota respectivă, spunând că rușii le-o luaseră înainte în câteva privințe, dar dacă era vorba de călătorii spre Lună cu oameni la bord, atunci „cu un mare efort, Statele Unite ar putea fi, în mod credibil, prima care să reușească, până în 1966 sau 1967”.

Pe măsură ce subiectul era dezbătut de Kennedy, Casa Albă și liderii NASA, devenea clar că aselenizarea omului era o provocare în fața căreia sovieticii nu dispuneau de niciun avantaj. Imediat, Kennedy a instituit acest țel spre a fi atins. La șapte săptămâni după ce Gagarin înconjurase Pâmântul, adică pe 25 mai 1961, Kennedy avea să anunțe: „Consider că această națiune trebuie să se implice singură în atingerea țelului, înainte ca acest deceniu să se sfârșească, pentru ca omul să aterizeze pe Lună și să se întoarcă în siguranță pe Pământ.”

*

„Omul pe Lună”, acest ideal conceput de Kennedy, este unul dintre cele mai cunoscute țeluri din istoria liderilor. Dar puțini oameni știu despre dezbaterile aprinse care au avut loc pe marginea acestui subiect și foarte puțini sunt conștienți de modul în care țelul i-a determinat pe oamenii de știință să ia decizii dureroase, în numele unității.

*

Pe 21 noiembrie 1962, în cadrul unei importante întâlniri de la Casa Albă, președintele Kennedy l-a chemat pe șeful NASA, James Webb, alături de câțiva consilieri, pentru a discuta despre cheltuirea unor fonduri suplimentare destinate programului spațial Apollo. Pentru Webb, țelul suprem era superioritatea americanilor în spațiu, într-un plan general. Programul spațial Apollo reprezenta cu certitudine un țel important, dar nu era singurul. Totuși, pentru Kennedy, aselenizarea omului devenise unicul țel în acest domeniu. În consecință, pe durata întâlnirii, un schimb aprins de replici a avut loc între Kennedy și Webb, așa cum se vede din transcrierile făcute publice 39 de ani mai târziu:

*

Președintele Kennedy: „Tot ceea ce facem trebuie să fie realmente legat de a ajunge pe Lună înaintea rușilor.”

James Webb: „De ce nu poate fi legat de superioritatea în spațiu…”

Președintele Kennedy: „Știți, consider cu atâta tărie că trebuie să ajungem, încât politica trebuie să fie ca aceasta [aselenizarea omului] să însemne programul prioritar al agenției și unul dintre cele mai importante două lucruri, cu excepția apărării, adică prioritatea de top a guvernului Statelor Unite.”

James Webb: „Aș dori să am mai mult timp pentru a discuta despre acest subiect, fiindcă există un sentiment public larg răspândit în țară, care susține superioritatea în spațiu.”

Președintele Kennedy: „Dacă încercați să demonstrați superioritatea, acesta e modul în care o puteți face… Consider că toate aceste programe care contribuie la programul spațial sunt… justificate. Dar cele care nu sunt esențiale pentru programul selenar, care ajută doar prin contribuția pe care o aduc în spațiu, sunt secundare.”

*

Era un limbaj clar. Aselenizarea omului era țelul spațial numărul 1, iar toate celelalte aspecte care priveau spațiul nu mai erau importante. Webb înțelesese ideea.

*

Acest obiectiv explicit de aselenizare a omului a impus ulterior decizii care, dacă nu ar fi fost luate, ar fi putut compromite întregul program spațial. O decizie crucială a fost aceea a selectării modului de a păși pe Lună – cum să cobori o navetă spațială pe Lună fără a distruge mijlocul de transport, astfel încât să fie posibilă revenirea astronauților pe Pământ.

Diferite instituții au propus modalități diferite de aborare, ca de exemplu: folosirea unei rachete de mare putere, pentru a trimite o navetă spațială direct pe Lună (fără a ocoli mai întâi Luna); înconjurarea Pământului și apoi catapultarea unei navete direct pe Lună (de pe orbita Pământului); încercuirea Lunii și apoi trimiterea unei mici navete care să aterizeze pe solul lunar (de pe orbita Lunii).

Această ultimă variantă a fost fundamentală, deoarece s-a transformat în abordarea de bază pentru călătoria pe Lună. Unii chiar au sugerat trimiterea în grabă a astronauților pe Lună, pentru ca abia apoi să se discute modul în care vor fi aduși din nou pe Pământ! La început, fiecare organizație a fost atașată de câte o propunere – atitudine care ar fi putut să însemne mulți ani de dispute și, ca urmare, deraierea întregii acțiuni.

*

Scena era pregătită pentru atitudini violente, însemnând bariere de tipul „nu s-a inventat aici”. Centrul Marshall pentru Zboruri Spațiale, condus de Wernher von Braun, o figură dominantă în explorarea spațiului, făcuse cercetări privind o singură metodă: lansarea navetei de pe orbita Pământului. „La Marshall am investit mai mult timp și mai mult efort pentru studierea metodei Earth Orbit Rendezvous (adică a modalităților de umplere a rezervorului și de conectare / comunicare) decât am investit în orice altă metodă”, comenta von Braun. Atât Centrul Marshall cât și cealaltă instituție celebră a NASA, Centru pentru Navete Spațiale cu Oameni la Bord, erau sceptice în privința oricăror idei alternative. De fapt, ideea care presupunea lansarea de pe orbita Lunii a unei navete cu oameni la bord nu a fost elaborată de niciunul dintre cele două, ci de către o altă agenție implicată în proiect.

Dar în fundal se întrezărea țelul lui Kennedy. Și trebuia îndeplinit până la sfârșitul deceniului. Astfel că, lăsând deoparte divergențele de opinie, diferite grupări au lucrat împreună pentru a ajunge la un plan comun. Printr-o uimitoare întorsătură de situație, von Braun și echipa sa au abandonat cercetările vizând metoda care implica orbita Pământului și au adoptat ideea care se baza pe orbita Lunii. Celălalt centru, care studia zborurile cu oameni la bord, a făcut același lucru. Von Braun a declarat că, atunci când era privită din perspectiva obiectivului stabilit de Kennedy, metoda ce implica metoda lunii era mai potrivită: „Considerăm că acest program oferă cea mai mare încredere în privința gradului de îndeplinire a scopului în cursul acestui deceniu.”

*

Iată o istorie care ilustrează impactul asupra unui scop unificator. Kennedy a pus accent pe țelul privind aselenizarea omului și i-a impulsionat neobosit pe ceilalți, astfel încât aceștia să nu abandoneze proiectul și să nu se ocupe de o serie de alte proiecte secundare. Această urmărire zeloasă i-a determinat pe oamenii de știință să-și ignore disputele și să decidă în comun asupra unei abordări care să ducă, în mod real și în timp util, la îndeplinirea țelului instituit.

*

Pe 24 iulie 1969, după opt ani și două luni de la discursul ținut de Kennedy, Neil Armstrong și restul echipajului s-au întors de pe Lună și au aterizat în siguranță, în apele Oceanului Pacific. Obiectivul fusese atins.

Dar de ce era atât de măreț țelul lui Kennedy ? Deoarece întrunea următoarele patru criterii, indispensabile pentru un scop unificator:

* „God Bless America!” – 4 iulie (1776), Ziua Independenței în SUA (Statele Unite ale Americii)

* Extras din cartea Colaborarea scrisă de Morten T. Hansen

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!