Zâmbetul Soarelui

Am răsfoit recent, în puţinul timp pe care mi-l acord pentru asemenea treburi, o carte celebră de maxime a unui nu mai puţin celebru rezoneur francez pe nume Chamfort. M-a tentat îndeosebi o definiţie dată de această minte luminată:

„Stima preţuieşte mai mult decât celebritatea, consideraţia publică mai mult decît renumele, onoarea mai mult decît gloria”.

Am stat şi m-am gîndit îndelung la această maximă. Într-adevăr, stima, consideraţia publică, onoarea reprezintă calităţi durabile înscrise în conştiinţa semenilor şi care nu se spulberă la primul vînt al conjucturilor. Ca să obţii stima publică trebuie să dai dovadă de calităţi omeneşti deosebite, printre  care la loc de seamă aş situa perseverenţa în ştiinţă, inteligenţa în creaţie, spiritul practic în aplicaţie, etica desăvîrşită în colaborarea cu colegii.

Nu înseamnă aceasta că dezavuez renumele, gloria sau celebritatea atunci cînd ele vin să încununeze strădania unor zile şi nopţi îndelungi şi chinuitoare de muncă pe altarul sacru al ştiinţei. Acestea ţin însă cu precădere de un anume moment biografic care te aduce în atenţia colectivităţii, de un rezultat anume obţinut în condiţii date şi prin care, în esenţă, se exprimă reuşita unei încercări. Te menţii în conul de lumină al actualităţii atît timp cît se consumă actul tău creativ, lăsîndu-l apoi pe altul să deguste aceste clipe sublime. Iar dacă de pe urma acestor momente de celebritate te alegi cu acele valori de nepreţuit care sînt stima şi onoarea semenilor, atunci poţi fi împăcat cu tine că ceea ce ai făcut  bun a depăşit pragul clipei şi te-a înălţat cu adevărat.

Fac aceste consideraţii preliminare pentru că pot exista şi triste celebrităţi, renume sau glorii… Este lungă, din păcate, lista celor ce ar putea fi înscrişi pe ea. Întrucît nu-mi propun să fac un inventar al indivizilor roşi de  patimi omeneşti care înscriu volute bizare pe firmamentul social pentru a-şi adjudeca pe nedrept celebritatea – las această neplăcută sarcină pe umerii moraliştilor -, voi afirma doar trăsătura comună care socotesc că îi apropie pe toţi aceştia: a apărea altceva decît  sînt.

Prefer să mă adresez tinerilor din România cu un subiect mai tentant pentru mine şi, poate, pentru ei: ce anume ar putea să aducă bunul renume ? Evident, în cele spuse de mine va apărea cu pregnanţă experinţa mea de viaţă, frămîntările şi căutările mele.

Eu nu pot concepe viaţa în afara chimiei. Numeroşi ani am elaborat studii referitoare la structura chimică a unor molecule. Un timp m-am ocupat de spectrele infraroşii şi Raman, cărora, adăugîndu-le metoda difracţiei electronilor, am reuşit să determin că moleculele ciclohexanului se păstrează în mod curent în forma spaţială denumită „scaun”. În mod teoretic am mai determinat structura unor compuşi izolaţi din natură, precum şi sinteza unor substanţe fiziologic active.

Pe scurt, acesta este bilanţul activităţii mele ştiinţifice pentru care mi-a fost acordat Premiul „Nobel”. Nu vă puteţi imagina cît de mare a fost satisfacţia pe care am trăit-o aflînd că împreună cu mine, în acelaşi an 1969, a mai fost distins cu înaltul premiu şi profesorul englez D.H.R. Barton. A fost clipa cînd am realizat deplin că oameni avînd aceleaşi preocupări ştiinţifice şi trăind în ţări diferite îşi pot întinde  mîna unul altuia peste hotare, prin intermediul ştiinţei, în favoarea ştiinţei. Evident, cunoaşteam în amănunt cercetările lui Barton, care mergeau paralel cu ale mele. Însă doar atunci, o dată cu atribuirea înaltului titlu, am înţeles adevărul profund că ştiinţa, deşi în cazul unei cercetări stricte necesită o activitate intimă a unui savant care pune în lucrările sale o forţa talentului şi a capacităţii sale creative, a ajuns în epoca noastră să fie o chestiune publică, urmărită pas cu pas de cercuri largi de oameni, care fie că activează pentru progresul ei, fie că-i secondează lateral şi se pregătesc să intre în scenă şi se află în plin proces de acumulare, aceştia din urmă reprezentînd lumea elevilor şi a studenţilor.

După primirea Premiul „Nobel” mi-au parvenit nenumărate scrisori din mai multe ţări din partea tuturor categoriilor de oameni semnalaţi de mine mai sus: însă cel mai mare eşalon de scrisori l-am primit din partea tinerilor aflaţi pe băncile şcolilor şi facultăţilor. Şi ceea ce am apreciat la ei îndeosebi este următorul fapt: după o scurtă felicitare pe care mi-o adresau în scrisoare se interesau de un aspect ori altul  al problemelor teoretice studiate de mine ori de Barton şi care au însemnat ceva pentru progresul continuu al chimiei. Drept să vă spun, din aceste scrisori am tras nădejdi în plus, am căpătat o nouă încurajare pentru ceea ce urmează să însemne munca mea. În schimb, cea mai mare parte a celorlalte scrisori erau compuse aproape în întregime din aprecieri frumoase la adresa mea, cuvinte de admiraţie şi de recunoştinţă pentru ceea ce am făcut în ştiinţă etc., cuvinte calde şi devotate, cuprinzînd numeroase pagini dactilografiate, dar care, în afară de faptul că m-au mişcat doar prin înseşi existenţa lor, n-au reprezentat nicidecum un moment interior de mare rezonanţă. Am preferat prima manieră, în care se trecea la ceea ce urmează şi nu se insista prea mult pe ceea ce a fost.

Vedeţi, este şi aici o anume manieră de a înţelege lucrurile… Şi încă o remarcă: multe notorietăţi în materie se ineresează exclusiv de latura teoretică a cercetărilor mele; în acelaşi timp, mai cu seamă oamenii tineri care mi-au scris s-au aplecat asupra aspectului utilizării cunoştinţelor teoretice de structură în ipostazele industriale. Undeva găsesc pulsul contemporaneităţii şi mă face să înţeleg cît de profundă este orientarea contemporană în ştiinţă, care pledează pentru o efectivă îmbinare a cunoştinţelor teoretice cu cele din aplicaţie imediată. De altfel, numai cunoaşterea scrupuloasă a constituţiei chimice a diferiţilor compuşi a adus omenirii dezvoltarea nemaicunoscută a industriei chimice şi ale cărei binefaceri se revarsă ca dintr-un magic con al abundenţei.  Dacă ar fi să mă rezum la un domeniu strict de aplicaţie, pentru care dezvoltarea teoriei conformaţionale în chimie a însemnat ceva, voi menţiona sinteza medicamentelor şi a hormonilor.

M-am referit mai înainte la doctorul Barton, vrînd să subliniez ideea că astăzi în ştiinţă nu se poate înainta decît pe un front larg, complex, în care-şi dau contribuţia diferite ştiinţe, ca şi diferite poziţii din cadrul aceleiaşi ştiinţe. Cred că vă daţi seama că chimistul cercetător face cunoştinţă cu un aspect ori altul al naturii prin intermediul experienţelor cantitative şi calitative, de unde derivă obligativitatea de a avea profunde cunoştinţe de fizică şi de matematică. Cum cel mai ades aparatura sa este automatizată, el are nevoie şi de solide informaţii şi deprinderi de electronică şi chiar de cibernetică. Şi, cum chimistul sintetizează medicamente ce vor fi folosite de către oameni, el are de asemenea nevoie de o bogată pregătire în domeniul medicinii şi farmacologiei…

Şi acest lanţ va putea încă să se mai continue. Încît conchid : cercetătorul din ziua de azi, după părerea mea, trebuie să abandoneze străvechea ipostază de sihastru ori de om retras într-o colectivitate restrînsă ca domeniu ştiinţific, fiind forţat de împrejurări, de condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, să acumuleze o gîndire multilaterală, temeinică, polivalentă.

Nu un homo universalis, să ştie de toate într-o alură renascentină, ci specialist într-un domeniu, să te poţi spijini în munca ta pe celelalte ramuri. Fac aceste remarci deoarece nu uit că mă adresez unor oameni tineri, dintre care mulţi, desigur, se pregătesc pentru o viaţă intelectuală cu statut social: în cercetare, în industrii ori la catedră. Pentru aceştia din urmă aş mai menţiona: pregătirea pe care v-am propus-o este necesară chiar şi pentru simpla citire ori înţelegere în mod corect şi competent a descoperirilor şi a invenţiilor predecesorilor şi care doar astfel vor putea fi dezvoltate de către cei ce astăzi se pregătesc.

Vă spun: nu trebuie să fii neapărat un laureat al Premiului „Nobel” pentru a fi un om multilateral pregătit. Orice aspirant la ceva măreţ care doreşte  să aducă prin munca sa foloase omenirii, care, la rîndul său, îl va răsplăti cu stima sa autentificată prin certificatul notorietăţii, trebuie să devină un om multilateral, stăpîn al ştiinţei sale şi al multor ştiinţe ajutătoare. Acesta este, după părerea mea, omul secolului al XX-lea, care se va avînta spre noi înălţimi o dată cu paşii făcuţi dincolo de bariera anului 2000.

Odd Hassel (n. 17 mai 1897 — d. 11 mai 1981) a fost un chimist norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru chimie (1969).

(extras din cartea Există un secret al celebrităţii? scrisă de Carol Roman)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Etichete:care este secretul progresului în carieră, Carol Roman, Carol Roman anchetă internaţională, cum să reuşeşti în viaţă, despre reuşita în viaţă, evoluţie în carieră, Exista un secret al celebritatii?, există un puls al contemporaneităţii!, Există un secret al celebrităţii? - Carol Roman, LAUREAŢI AI PREMIULUI NOBEL RĂSPUND LA ÎNTREBAREA: Există un secret al celebrităţii? Carol Roman, Odd Hassel - Da, Odd Hassel - Da există un puls al contemporaneităţii!, Odd Hassel Norvegia Premiul Nobel Chimie, viitorul tinerilor din România