Premiul întâi la Cannes, pentru „Câinele japonez”
Scenaristul Ioan Antoci a obţinut în 2009, la Cannes, Premiul Krzysztof Kieslowski pentru <<Cel mai bun şcenariu din Europa Centrală şi de Est, cu povestea „Câinele japonez”>>. Distincţia valorează 10.000 de euro.
Doctorand în teologie, la Iaşi, Antoci a decis să scrie o poveste pentru concursul de scenarii al HBO, premiată ulterior. Proiectul lui a fost înscris apoi la concursul ScripTeast de către Tudor Giurgiu, de la Libra Film, care intenţionează să-l producă, după ce va găsi un regizor. Concursul ScripTeast este organizat de Independent Film Foundation, cu spijinul programului Media al Uniunii Europene.
Interviu: Ioan Antoci
- Î: De ce se cheamă scenariul „Câinele japonez“?
R: Câinele japonez este un personaj-cheie în toată povestea. Azi deși apare puțin, rolul lui e covârșitor. Este un câine robot în genul celor Sony, pe care l-au scos japonezii pe piață prin 2003 și care imită foarte bine comportamentul unui câine adevărat. Un fel de animal de companie robotizat.
- Î: Juriul de la Cannes a motivat premiul spunând că e un scenariu care te pune pe gânduri. La ce te-ai gândit când l-ai scris?
R: Ideea a plecat de la o imagine: un batrân cu un câine jucărie, robot. Probabil l-am văzut cândva la o ediție de știri. Un bătrân care rămâne singur: soția i-a murit în inundații și nu mai e nimic care să îi aminteasca de ea – tot ce au avut, tot ce construiseră timp de o viață a dispărut. Pare că a rămas, pur și simplu, singur pe Pământ. Adevărata problemă apare, însă, mai târziu. De fapt, bătrânul aproape și-a autoimpus singurătatea. Aflăm că are un fiu care e undeva în Japonia și care e pe cale să revină în țară.
- Î: A fost greu să accepți că varianta ta de scenariu nu e, de fapt, forma finală?
R: Eram conștient că voi rescrie sau că voi schimba. La atelier au fost mai mulți specialiști străini, însă eu am lucrat mai mult cu Michael Taylor, profesor la University of Southern California, un producător american important, care scoate regizorii, actorii și scenariștii pe care îi vedem apoi la Hollywood. Îmi spuneau politicos, dar foarte clar, lucrurile care trebuie numaidecât schimbate. Azi aveau capacitatea să găsească nu o soluție la o problemă, ci cinci. Azi asta numai pentru o problemă. Dacă erau zece probleme, mi se ofereau 50 de soluții pentru un scenariu pe care aș fi vrut, inițial, să-l păstrez așa cum era.
- Î: Ce însemna o soluție?
R: Scenariul începea foarte lent, într-un ritm din ăla românesc, în care totul se petrece așezat, ca la țară, într-un spațiu unde nu se întâmplă nimic spectaculos. Specialiștii m-au învățat cum să sugerez ritmul ăsta fără să scriu 40 de pagini.
- Î: Îți mai amintești vreo replică pe care ai tăiat-o și ți-a părut rău?
R: Am tratat personajele cu multă libertate, chiar când n-au mai spus un lucru. Nu l-au mai spus tot din motivația lor interioară.
- Î: Cum ai carateriza povestea ta?
R: Teoretic, e dramă. Mie mi se pare, însă, un scenariu despre viață și așa l-am tratat tot timpul. Am vrut să pun viață în el, cât mai multă. Am vrut ca atunci când citești și mai ales când vezi, să simți că e posibil să te întâlnești cu oamenii aceia undeva pe stradă. Niciunul dintre personajele mele nu e bun, ci e viu. Eu nu-mi pun personajele să reprezinte oameni buni și răi. Au ocazia să-și aleagă singure încotro vor să se ducă.
- Î: La Cannes, la proiecția filmului „The Red Shoes“, ai stat lângă regizorul Martin Scorsese, unul dintre idolii tăi. Ați vorbit?
R: Nu, și nici nu cred că aș fi îndrăznit. Am intrat în sala Debussy unde urma să ruleze filmul. Martin Scorsese s-a așezat cam la 10-15 metri de mine. M-a bucurat că îl puteam vedea și prezența lui mi-a întărit credința că mulți dintre oamenii ca el nu sunt cei pe care noi ni-i creăm. Sunt niște oameni mai simpli și mai modești decât îi creionează orice ziar, emisiune sau film. Când ai zis Martin Scorsese, cred că nu trebuie să mai facă și două flic-flac-uri ca să te convingă că e tare. E mărunțel, un italian get-beget, dar când te uiți la el, parcă filmele lui devin și mai mari.
Ioan Antoci a publicat şi volumul cu numele „Câinele japonez”. Puteţi citi în continuare un fragment, pentru a vă deschide apetitul pentru această carte pe care o puteţi descărca gratuit de aici.
„INT. ODAIE – DIMINEAŢĂ
Costache se trezeşte din somn, tulburat, oftînd. Rămîne la marginea patului, privind spre fereastra aburită. În încăpere e puţină lumină. Costache, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene, mai zăboveşte pe marginea patului, privind dezinteresat prin odaie. Cu pereţii nevăruiţi, odaia e mică, cu un şifonier vechi şi jupuit, un scaun cu o pătură pe el, un cuier pe care sînt ceva haine, o masă cu nişte ştergare pe ea, o carte rufoasă, iar într-un colţ, pe perete, o icoană şi o candelă stinsă.
Pardoseala e din scînduri, puse neuniform, acoperite cu nişte ţoale. Costache se scutură un pic de frigul care l-a cuprins şi se ridică de pe pat. Aruncă peste acesta pătura să acopere cearşafurile, plapuma şi perna şi iese pe uşa din capătul opus, trecînd pe lîngă o sobă de teracotă.
INT. BUCĂTĂRIE – DIMINEAŢĂ
Costache lasă uşa dintre cele 2 încăperi deschisă, se încalţă cu nişte galoşi, apoi deschide şi uşa care dă afară, inspirînd totodată aerul rece care năvăleşte în casă. Bucătăria e la fel, nevăruită, ceva mai luminată, o masă şi 2 scaune, un mic dulap, o sobă cu plită, alături de care stă un mic aragaz şi o butelie, iar mai într-un colţ, un taburet cu o găleată pe el, o cană mare şi, alături, un butoi de plastic de 50-60 l. După ce trage puternic aer în piept, Costache merge în partea opusă şi deschide uşa ce dă într-o mică cămară.
”
Fragment din volumul Câinele japonez
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Zâmbetul Soarelui 
Păreri