Arhiva | Interviuri şi prezentări RSS feed for this section

În dialog cu Horaţiu Mălăele – #LaRadio

15 mart.

Actor, regizor, grafician, caricaturist şi scriitor, Horaţiu Mălăele a venit cu sufletul deschis în emisiunea Europa FM şi îşi dezvăluie publicului o faţă mai puţin cunoscută a sa.

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

DOCUMENTAR: Sărbătoarea Mărţişorului

1 mart.

ghiocel-1Marţi, 1 martie, în România este marcată sărbătoarea Mărţişorului, cel mai cunoscut simbol al primăverii.

Conform vechiului calendar roman, 1 martie era prima zi din an, moment în care se marca „Matronalia” – o sărbătoare consacrată lui Marte, zeul războiului, al forţelor naturii, al primăverii şi al agriculturii.

Nu se cunoaşte exact când a apărut exact tradiţia mărţişorului, dar se estimează că ea este veche de mii de ani.

La origini, obiceiul mărţişorului era legat de reînnoirea naturii cu ocazia venirii primăverii, fiind larg răspândit ulterior în spaţiul balcanic. În timp tradiţia de mărţişor a primit şi alte conotaţii, legate de optimism şi credinţă.

Forma mărţişorului e evoluat în timp, dacă la origini era simbolizat printr-o monedă – de aur sau argint – la care se ataşa o sfoară împletită din fire albe şi roşii sau albe şi negre, mai târziu a apărut sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu înşirate pe o aţă, pentru ca în vremurile noastre el să fie reprezentat de mărgelele colorate, ceramică ori flori.

Dovezi ale obiceiurilor de acum circa 8000 de ani au fost descoperite în situl arheologic de la Schela Cladovei din judeţul Mehedinţi, unde au fost găsite coliere de care erau agăţate mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu.

mărţişor-1Tot mărţişor este numit şi şnurul bicolor, alb-roşu, de care se agaţă diferitele figurine, simbolizând lupta contrastelor – noaptea cu ziua, viaţa cu moartea, boala cu sănătatea, iarna cu vara.

La origini, mărţişorul era purtat de persoanele sensibile – copii sau fetele tinere, pentru a atrage norocul şi fericirea.

Adolescentele, spre exemplu, primeau un astfel de talisman şi îl purtau timp de 12 zile, după care îl prindeau de păr până la apariţia primilor cocori sau berze, moment în care şnurul era atârnat de un copac, iar cu moneda se cumpăra caş – pentru ca fecioarele să se bucure de un ten alb – şi vin roşu – pentru a avea obrajii mereu rumeni.

În ţara noastră există şi tradiţii diferite legate mărţişor în funcţie de regiuni. Spre exemplu, în Ardeal mărţişoarele sunt agăţate la uşi, ferestre, sau chiar coarnele animalelor domestice, porivit credinţei că astfel sunt alungate duhurile rele.

În zona Oradei există credinţa că oamenii devin mai sănătoşi şi mai frumoşi dacă se spală cu apă proaspătă de ploaie în această zi.

Dobrogenii obişnuiesc să poarte mărţişoarele până la sosirea cocorilor, apoi le aruncă în aer, pentru ca astfel să primească o fericire „înaripată”, iar în Banat există obiceiul ca fetele să se spele cu zăpadă, sau cu apa de pe frunzele fragilor, pentru a fi iubite şi pentru măritiş.

În zona Moldovei, ca şi dincolo de Prut, există obiceiul ca mărţişoarele să fie oferite de fete băieţilor, de 1 martie, pentru ca pe 8 martie băieţii să fie cei care oferă mărțișoare.

Împreună cu mărțișorul există tradiţia de a se oferi și buchete de flori timpurii de primăvară, de obicei ghiocei.

Tot în ziua de 1 martie există la noi şi tradiţia „babelor”: fiecare persoană de sex feminin îşi alege o zi între 1 şi 9 martie, corespunzătoare legendei babei Dochia care a urcat timp de 9 zile şi 9 nopţi cu oile pe munte, fiind îmbrăcată cu 9 cojoace, finalul legendei povestind despre faptul că Dochia moare îngheţată, împreună cu turma ei, din cauza unui ger năprasnic. Conform tradiţiei, aşa cum este vremea în ziua în care este aleasă baba, astfel vor fi şi doamnele şi domnişoarele: liniştite şi frumoase, sau supărate şi urâte.

Nu în ultimul rând, să spunem că la finalul acestui ciclu, pe 9 martie, zi denumită popular numită Moşi, Mucenici, 40 de Sfinţi, există în unele zone ale ţării tradiţia de a bea 40 de pahare de vin.

1 martie este vremea bucuriei, sărbătoarea primăverii în zona noastră geografică şi fiecare ţară aşteaptă acest moment în conformitate cu propriile tradiţii. La români şi în Republica Moldova există mărţişorul, la bulgari Martenitsa – şnururi sau ciucuri împletiţi, alb-roşii, care simbolizează iubire, sănătate şi fertilitate, în Albania există lidhka – însă aici simbolul este purtat doar de copii – la fel ca în Macedonia – şi doar după 14 martie, până la apariţia primelor rândunele, apoi este agăţat de un copac pentru a alunga spiritele rele.

Dacă în România, amuletele se dăruiesc femeilor, în Moldova, aşa cum aminteam, primesc cadouri şi bărbaţii, iar în Bulgaria până şi animalele au un şnur alb-roşu.

Semnificaţia comună a albului este puterea masculină, longevitatea, în timp ce roşul reprezintă spiritul feminin, fertilitatea.

La vecinii bulgari există o sărbătoare foarte asemănătoare mărţişorului de la noi – Martenitsa, denumire care provine de la „Baba Marta”, – o fiinţă bătrână şi capricioasă – asemănătoare Babei Dochia – , pentru unii o fiinţă plină de energie care pare că priveşte întotdeauna cu invidie la fraţii ei, în timp ce soarele răsare numai când ea zâmbeşte, pentru alţii o bătrână neputincioasă, aceasta având mereu la ea un drug de fier în care se sprijină.

La sfârşitul lunii februarie, bulgarii obişnuiesc să facă curăţenie generală în gospodării, deoarece se spune că Baba Marta nu vizitează decât casele îngrijite.

O legendă spune că tradiţia purtării unei martenitsa a fost inspirată de primul han bulgar, Asparuh, care a trimis o sfoară albă soţiei sale pentru a-i arăta că a supravieţuit unei bătălii.

mărţişor-2Conform tradiţiilor lor, Marta trebuie înduplecată prin purtarea acestui şnur, aproape de guler sau în jurul încheieturii mâinii până când purtătorul vede o barză sau un copac înmugurit, semn al venirii primăverii. Atunci Martenitsa trebuie agăţat de o ramură a copacului, trasferându-i astfel sănătatea şi norocul.

Alţi bulgari obişnuiesc să pună Martenitsa sub o piatră şi în funcţie de creatura care este în apropierea pietrei a doua zi se evaluează starea prezumată a persoanei pentru perioada următoare: o larvă sau un vierme semnifică sănătate şi succes, o furnică înseamnă succes doar cu multă muncă, iar un păianjen înseamnă necazuri.

Se mai spune că dacă nu porţi mărţişor, Baba Marta va aduce spiritele rele în casa ta.

Dar Martenitsa nu semnifică doar un şnur alb-roşu, ci şi două păpuşi mici, confecţionate din fire de lână: Pizho – masculină, de culoare albă, semnificând longevitate, putere, puritate şi fericire – şi Penda – cea feminină, de culoare roşie, simbolizând sănătate, concepţie şi fertilitate.

În anumite regiuni din Bulgaria mărţişoarele sunt purtate în funcţie de statutul social, şi sunt primite, spre deosebire de obiceiul de la noi, atât de bărbaţi cât şi de femei. Astfel, fetele nemăritate vor purta mărţişorul în partea stângă a rochiei, în vreme ce fetele bătrâne îl vor purta pe degetul mic al mâinii stângi, iar bărbaţii căsătoriţi poartă „martenitsa” la şoseta dreaptă.

Deşi există tradiţii şi obiceiuri diferite de la zonă la zonă, martenitsa bulgărească semnifică universal un talisman contra spiritelor rele ale lumii, o urare de sănătate şi un semn de apreciere.

Sursa: 1

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

În dialog cu Oana PELLEA – #LaRadio

16 feb.

„De ce aproape întotdeauna când ne fotografiem zâmbim? Aproape întotdeauna arătăm că suntem fericiţi. Poate că în subconştient vrem ca imaginea noastră să rămână aşa, a unor oameni fericiţi. Şi mai bine aşa. Asta ar trebui să rămână după noi. Barem o imagine într-o ramă, o imagine luminoasă. Îmi place să-mi imaginez imaginea imediat următoare după instantaneu. Cum s-au ridicat din poziţia din poză. Ce s-a întâmplat după ce s-a luat fotografia. „ (Oana PELLEAJurnal)

Astăzi o descoperim pe minunata Oana PELLEA , în cadrul unui fragment video difuzat anul acesta la EuropaFM.

„Actriţa Oana Dariana Pellea vorbeşte în emisiunea La Radio cu Andreea Esca despre o carieră bogată şi încercările prin care a trecut în cei 54 de ani pe care i-a împlinit pe 29 ianuarie anul acesta.”

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Sursa: 2, 1

 

 

Pentru a-ţi surîde soarta trebuie să reprezinţi TU o valoare – André LWOFF

9 feb.

Deşi subiectul propus în discuţie este dificil, totuşi socotesc că el trebuie abordat la fel de deschis precum a fost ridicat de către ancheta dumneavoastră.

Întrebaţi: „Există un secret al celebrităţii?”

André LWOFF

André LWOFF

Voi răspunde: da! Numai că termenul de „celebritate” conţine atîtea elemente definitorii din ceea ce aş denumi chinteşenţa umană, încît a discuta despre el înseamnă a te referi atît la soarele din personalitatea umană, cît şi la dramele mocnite ori făţişe ale omului.

Volens nolens, iată-mă situat printre personalităţile  invitate să-şi destăinuie într-o anchetă pentru tineret mecanismul gîndirii, al opţiunilor şi al transformării lor în acte curente.

Există numeroase căi de a te apropia de celebritate, ca o formă de consacrare umană a meritelor în faţa societăţii… În ceea ce mă priveşte voi reafirma: cercetarea ştiinţifică este cea care m-a invitat pe postamentul din piaţa forumului. Mă voi explica:  fiind o fire înclinată spre filozofare, încă din anii tinereţii i-am cunoscut pe gînditorii francezi înaintaşi. Atunci cînd m-am dedicat cercetării ştiinţifice, ştiam bine gîndul lui Montaigne: „Pasiunea studiului ne însufleţeşte spiritul în urmărirea unor lucruri şi fenomene a căror descoperire abia că te face să fii nemulţumit„. Odată pornit pe făgaşul cercetării, nu ea este cea care naşte nemulţumirea, ci limitele ei.

Tînărul savant, ca şi cel cu multă rutină, trăind în epoca noastră, a omului ajuns pe Lună, se află sub raportul subiectivităţii în postura anticilor: „vreau să cunosc”, „vreau să aflu cît mai mult”, „vreau să stăpînesc natura”. Sînt trei deziderate care exprimă spiritul uman din toate timpurile. Pentru că fără nestăvilita curiozitate ştiinţifică, izvorîtă din dorinţa de a cunoaşte  tot mai deplin un proces ori un fenomen, fără strădania  de alăturare, de adîncire, de corelare a acestora cu altele nu există ştiinţă. Or, cu cît posezi cunoştinţele ştiinţifice mai solide dintr-un domeniu ori altul, cu atît îţi creşte „apetitul” curiozităţii ştiinţifice , care depinde de acestea, dar le şi condiţionează, aflate fiind într-un raport intim.

(Pauză de frumuseţe)

Un om de ştiinţă, tînăr ori vîrstnic, nu are voie să se extazieze în faţa unui rezultat obţinut într-o cercetare, chiar a unei descoperiri care reprezintă o parte dintr-un proces. Trebuie să lase de o parte  rezultatul găsit  şi să înainteze, să caute alte soluţii, să obţină maximul… Astfel se fac paşii în ştiinţă, se cîştigă noi domenii, pentru cunoaşterea şi progresul omenirii şi, deopotrivă, bunul renume.

Mulţi oameni de spirit francezi au asemuit cercetarea ştiinţifică cu un ingenios joc al spiritului. Sensul este clar: încercarea de a găsi reguli în natură ne dirijează pas cu pas. Dacă n-ai maleabilitate de gîndire şi fantezie ca pentru un joc al spiritului, atunci pierzi în loc să cîştigi. Aş îndrăzni apoi să afirm că oamenilor de ştiinţă, indiferent din ce generaţie fac parte, le place să cîştige în „jocul cu natura” cu tot dinadinsul (vezi din nou Montaigne), după cum doresc să fie şi recompensaţi prin rezultatul obţinut din această înfruntare.

Şi ar mai fi o afirmaţie: munca cercetătorului, ca orice activitate bazată pe consecvenţă de acţiune şi scop delimitat precis, devine un crez raţional pentru omul dispus la sacrificii şi implicit la celebritate. Pentru că aceştia sînt doi termeni cuprinşi în definiţia omului modern decis să mute bariera cunoaşterii. Iar contradicţia amintită  nu se rezumă doar la această dublă ipostază. De ce să n-o spunem în chip de avizare a temerarilor: există şi tare ale celebrităţii.

Bunăoară, atunci cînd ţi se apreciază meritele, ţi se şi aduce o acuză: numai atît ai gustat din fructul otrăvit al cunoaşterii ?! Apoi, pe de altă parte, în aceeaşi secundă ai şi fost condamnat prin… recompensă: pentru a-ţi întări pasiunea dezinteresată faţă de ştiinţă şi se dă aur; pentru a-ţi spori modestia şi gustul martirajului într-un scop ştiinţific, o veritabilă maşină infernală îţi proiectează imaginea pe glob pentru ca întreaga lume să te privească. Aici este un motiv de meditaţie!

(Pauză de frumuseţe)

Este evident că oamenilor consacraţi ori aspiranţi la consacrare le place acest ceremonial al învingătorilor: nu de alta, dar altfel l-ar fi desfiinţat în milenara lor istorie ca pe orice lucru eliminat prin autonegaţie. Numeoşi sînt cei ce doresc să ajungă celebri; candidaţi sînt pretutindeni. De altfel, nu neapărat din slăbiciune umană: orice muritor capabil de ceva doreşte, măcar în sinea lui, să fie recunoscut. Este vorba de aşa-numitul factor motrice, care impulsionează fiinţa umană şi îi dă încredere în forţe, aripi speranţelor, orizont creaţiei. Celebritatea pe care un laureat o obţine printr-o distincţie rară, dorită şi strălucitoare, îl separă în mod arbitrar de cei egali lui, îl obligă în permanenţă să se judece el însuşi înainte de a o face ceilalţi pentru el. Faima îl determină să reflecteze, în general, asupra generozităţii soartei de a te fi ales pe tine dintre atîţia alţii care ar fi meritat şi ei citarea umanităţii. Consacrarea, ca şi nobleţea şi bunul renume, în genere, obligă. Orice coborîre a ştachetei comportamentului ori a randamentului creativ este mult mai vizibilă decît în cazul unui muritor de rînd. Sonoritatea numelui îi sensibilizează pe cei mulţi, îi predispune la o exigenţă categorică de a-ţi cere ceea ce doar în mod ipotetic s-ar cuveni să-ţi ceară. Cei din jur doresc să te porţi după regulile pure ale idealului, uitînd, pesemne, că şi tu eşti un muritor de rînd, supus eroziunii timpului şi a vîrstei.

Oricît de perseverent şi de răbdător ai încerca să dai ascultare lui Chrisippe şi vechilor stoici: „nu învesti cu însemnătate decît lucrurile ce depind de tine”, vine un moment cînd vîltoarea renumelui te face să nu-ţi mai aparţii cîtuşi de puţin. Pentru că mediul în care te-ai dezvoltat reclamă deopotrivă cu tine notorietatea pe drept cuvînt. Eşti fiul împrejurărilor tale, de aceea cinstirea ta înseamnă implicit elogiul oamenilor de lîngă tine; ei degustă din cupă satisfacţiilor tale, gîndind că fiecare dintre ei este astfel recompensat. De altfel, Spinoza afirmă că fericirea  reprezintă trecerea către un grad superior de perfecţiune umană, şi anume afirmarea individului în grup.

(Pauză de frumuseţe)

Ca să faci ştiinţă trebuie să crezi în ea, să-i înţelegi comandamentele, să cauţi ca în permanenţă să transformi postul tău într-o fortăreaţă dintr-un front de luptă. Or, pentru aceasta trebuie să existe şi să fie menţinut „spiritul ştiinţific”, acel climat în care fiecare să poate deţine un loc potrivit experienţei, capacităţilor, cutezanţei şi realizărilor sale. Pentru a se ajunge la un asemenea rezultat este necesar să deţii o concepţie ştiinţifică unitară, să crezi în menirea ştiinţei ca o cale de organizere a oamenilor în conflictul permanent cu natura. Astfel gîndită ştiinţa, cad de la sine orice fel de graniţe ori subiectivităţi.

În urmă cu cîţiva ani, un mare scriitor, Albert Camus, a fost onorat, de asemenea, cu o înaltă distincţie. Era un artist sensibil, un om generos, a cărui viaţă a fost în întregime dedicată libertăţii şi adevărului. În acel moment a rostit în adîncul fiinţei sale cîteva cuvinte, pe care rîndul meu le repet ca pe o profesiune de credinţă: „Nu-mi rămâne decît să vă mulţumesc din inimă şi să reiau în public, ca o dovadă a recunoştinţei mele, aceeaşi veche promisiune de fidelitate pe care fiecare artist adevărat şi-o face sieşi în tăcere în fiecare zi: a merita ca oamenii să creadă în tine.”

-Trebuie ca omul să caute celebritatea?

-Nu!

-Atunci?

-Trebuie să se realizeze astfel încît ea să-l caute singură…Nu există nici un lucru pe Terra care să nu-şi fi găsit împlinirea pe bază de necesitate. Pentru a-ţi surîde soarta, trebuie să reprezinţi tu  o valoare, alături de alte valori, asupra căreia să zăbovească chiar şi o singură secundă şansa.

(Pauză de frumuseţe)

extras din cartea Există un secret al celebrităţii?Carol Roman

Laureati-ai-premiului-Nobel-raspund-la-intrebarea--Exista-un-secret-al-celebritatii--d10c20

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Mintea, dacă merge în gol, se automacină – Max Delbrück

2 feb.

Iată o idee! Să desprinzi din hăţişul trăirilor individuale, al probelor şi al necontenitelor încercări la care te supune viaţa un moment ori o experienţă care să explice destinul unui om!

După cîte înţeleg, bunul renume, sau, cu o altă terminologie, celebritatea, vine o dată cu consacrarea într-un domeniu ori altul al activităţii şi al creaţiei umane. Acesta este unicul sens îndeobşte acceptat de către omenirea care se mişcă într-o lume a valorilor certe. În tendinţa lor înspre sublim şi eternitate, oamenii nu-i aşază pe cerul constelaţiilor lor convenţionale, cu afirmarea şi atestarea lor socială deplină, decît pe acei semeni ai lor a căror viaţă s-a derulat potrivit unui scop măreţ; şi încă ceva, de asemenea important: şi au avut răbdarea să păşească pe drumul lor înspre acest scop.

Şi încă n-am înaintat suficient în dezbatere, deorece n-am înfăţişat decît factorul  individual, cumulativ, inserat în ecuaţia noastră.

Max Delbrück

Max Delbrück – renumit om de ştiinţă, născut la Berlin la 4 septembrie 1906

În formarea unei personalităţi, în înaintarea către perfecţiune şi recunoaştere unanimă apare un neîntrerupt  ciclu de factori care pot influenţa determinant şi decisiv consacrarea. Care sînt aceşti factori este o chestiune deosebit de delicată, mai cu seamă din acel moment în care Erikson a elucidat complexitatea procesului de găsire a propriei identităţi. Referinţa este clară: doar după ce ţi-ai putut stabili personalitatea, adică potenţele, capacităţile, opţiunile, aspiraţiile şi idealurile poţi trece la împlinire şi consacrare, suferind influenţele obiective ale mediului, din care trebuie să extragi în mod subiectiv elanul înaintării, ritmul, vîntul în pînze.

Aici apar problemele mediului în care se dezvoltă un om, ale grupurilor mici din cadrul societăţii, cu care intră în contact încă din anii copilăriei şi ai adolescenţei. Întrucît ştiu că tinerii din secolul nostru au o însemnată doză de pragmatism şi disecă şi evaluează cu luciditate pînă şi o metaforă shakespeareană, voi începe să-mi afirm acest adevăr prin însăşi experienţa vieţii mele.

Primul grup social pe care l-am cunoscut a fost familia în care am venit pe lume, dominată de personalitatea puternică a tatălui meu. Încă de mic am admirat cultura şi cunoştinţele lui Hans Delbrück, tata, profesor de istorie la Universitatea din Berlin, ani de zile redactor şi susţinător al rubricii politice a lui ‘Preussische Jahrbücher”. Ca o paranteză însemn aici faptul că emigrarea mea din Germania în America în timpul nazismului s-a datorat şi reputaţiei democratice a familiei mele. Toţi cei şapte fraţi şi surori, cîţi numărăm în familie, eram învăţaţi şi stimulaţi de mici să avem veşnic în minte un subiect pe care să-l mestecăm. Îmi amintesc şi de o vorbă a tatălui meu, la care ţinea foarte mult: „Mintea,dacă merge în gol, se automacină „.

Îmi aduc aminte apoi de un fel de  tradiţie stabilită la noi în casă: în fiecare duminică seara ne vizita familia profesorului de psihiatrie Adolf von Harnack, vecinul nostru, cu care prilej aveau loc dispute vii asupra unor probleme de filozofie, ştiinţele naturii, cosmogonie. Noi, copiii, reuniţi în acele seri de neuitat în întreaga viaţă, ascultam uimiţi, încercînd să descifrăm sensurile acelui dialog între „giganţi” . Interesul meu pentru ştiinţă provine din acea epocă a copilăriei.

Şi pasul următor… S-a scris de atîtea ori şi atît de mult despre prietenie, dar nu cred să se fi stabilit îndeajuns faptul că trăsături intelectuale, morale ori de voinţă ale prietenilor apropiaţi, oameni de care te simţi legat prin mii de fire, se înscriu în structura personalităţii tale. Aceste rînduri ale mele vor să fie omagiul adus prieteniei mele din anii adolescenţei cu Karl Friederich, mai mare cu opt ani decît mine, un fizician de o înaltă distincţie, care a devenit mentorul şi prietenul meu pe viaţă; mă refer apoi la intensitatea influenţei pe cara am simţit-o din partea lui Werner Brock, astăzi profesor emerit de filozofie la Freiburg, minte atotcuprinzătoare, mobilă şi de o mare profunzime.

Împreună cu aceşti doi tineri am consumat zile şi nopţi de dezbateri înverşunate, la care nici nu clipeam atunci cînd unul din noi susţinea ceva, de teama de a nu pierde vreun cuvînt, vreo intonaţie, vreun sens. Ne-am construit o lume intelectuală a noastră, cu arderi vii, uneori violente, care ne ţinea o temperatură înaltă atît gîndirii noastre, cît şi activităţii noastre practice, diurne.

Aş vrea să fiu bine înţeles şi să nu fiu interpretat că iau viaţa în roz. Nu exclud posibilitatea apariţiei într-o viaţă de om şi a unor factori de influenţare negativă, derivaţi dintr-un mediu mai puţin dezvoltat din punctul de vedere al relaţiilor umane. Se întîmplă uneori să te afli într-un micromediu social care nu te suportă numai pentru simplul fapt că eşti serios, că înţelegi să ai preocupări solide, că-ţi place să munceşti cu încăpăţînare rebelă. A te asimila acestui mediu ar însemna implicit a renunţa la tine. De aceea, atunci cînd omul a învăţat să gîndească de mic şi are propriul său filtru, cînd ştie ce vrea, izbuteşte să depăşeaşcă relativ uşor impedimentele de mediu, în sensul că nu-şi degradează calităţile umane. Şi o repet:… avînd deplină încredere în tine privind departe în orizont, acolo unde se limpezeşte zarea.

În timpul celor trei ani de postdoctorat am avut fericirea de a mă împrieteni cu doi oameni cu adevărat iluştri datorită ştiinţei lor şi înaltului grad în care concepeau omenia: este vorba de Niels Bohr din Copenhaga şi de Wolfgang Pauli din Zürich. Aceşti doi eminenţi savanţi mi-au format aptitudinea pentru cercetarea ştiinţifică.

De altfel, interesul meu pentru biologie mi-a fost stîrnit de către Niels Bohr: acesta îmi repeta extrem de des, cu o anumită semnificaţie în glas, care parcă mă obliga, că mecanica cuantică ar putea avea o largă sferă de aplicaţie şi în alte domenii de cercetare ştiinţifică, şi în special în interacţiunea dintre fizică şi biologie. Şi astfel din 1934 a început să se întrunească un mic grup de fizicieni şi de biologi, căruia ulterior li s-a alăturat şi renumitul genetician Timofeef Resovsky. Din aceste întîlniri a ieşit şi lucrarea noastră asupra metagenezei. Popularizarea lucrării noastre din 1935 în cartea lui Schroedinger Ce este viaţa ? (1945) a avut o extrem de puternică influenţă asupra dezvoltării biologiei din deceniul următor şi a fost încununată de rezultate ulterioare deosebite.

Iată, aşadar, acţionînd din nou un mic grup, care, integrat în societate, influenţează determinant consacrarea şi destinul individual. Măsura în care relaţiile dintre oamenii care lucrează cot la cot sînt utile şi favorizează fiecare personalitate în parte este dată de rezultatele obţinute. Pentru că socotesc a fi o himeră să se vorbească despre o echipă de lucru ca fiind sudată, între parteneri existînd loialitate şi nobleţe, dar operînd pe un cîmp gol şi steril, lipsit de rezultate practice datorate muncii.

Aici ajuns, îmi permit să fac cîteva reflecţii despre condiţia diferită în care îşi face drum printre semeni creaţia ştiinţifică spre deosebire de creaţia artistică. Acum 20 de ani, Academia de Arte şi Ştiinţe din Connecticut a avut o întîlnire jubiliară şi cu această ocazie a invitat un poet, un compozitor şi doi oameni de ştiinţă pentru „a crea” şi „a reprezenta” . Era ceva minunat: Hindemith dirijînd o compoziţie pentru trompetă şi percuţie, iar Wallace Stevens citind un set de poezii intitulat O seară obişnuită în New Heaven, care au fost primite cu plăcere de toată lumea şi, poate, cel mai mult de către oamenii de ştiinţă. După mine, această reciprocitate era potrivită, deşi, nu intenţionată de organizatori.

Din păcate, se întîmplă foarte rar ca oamenilor de ştiinţă să li se ceară să se întîlnească cu artişti şi să fie „provocaţi” să se înfrunte prin intermediul creaţiilor lor. O astfel de experienţă poate foarte bine să-l umilească pe omul de ştiinţă. Mediul în care el lucrează nu se pretează să ducă la încîntarea urechii ascultătorului. Cînd el îşi desenează experienţele sau le execută cu atenţie deosebită la detalii, îşi poate spune lui însuşi: „Aceasta este compoziţia mea; pipeta este clarinetul meu „.  Şi ” orchestra  ” poate cuprinde instrumente de cel mai subtil desen. Pentru cei care-o înţeleg, această   „muzică” ştiinţifică produce o desfătare comparabilă cu cea realizată de muzica operelor. Savantul îşi poate spune lui însuşi mai departe: „Naraţiunea mea este una de durată, nu reprezintă o compoziţie auzită şi uitată „, dar, spunînd aceasta, încearcă mai întîi să se autosatisfacă. Nu de alta, dar şi cărţile marilor savanţi se prăfuiesc pe rafuri în biblioteci. Şi pe drept cuvînt. Omul de ştiinţă se adresează unui auditoriu infinit de mic. Mesajul său nu este lipsit de universalitate, dar universalitatea acestui mesaj este dematerializată şi resorbită aproape spontan. În timp ce comunicarea artistului este legată pentru totdeauna de forma sa originală, aceea a savantului este modificată, amplificată, fuzionată cu ideile şi cu rezultatele altora şi contopită în şuvoiul de cunoştinţe şi de idei care formează cultura noastră. Omul de ştiinţă are comun cu artistul numai aceea că el nu poate găsi un loc de retragere din lumea aceasta mai bun decît munca sa şi nici nu are o legătură mai puternică cu lumea decît prin munca sa.

Ceremoniile „Nobel” sînt de o natură similară cu cea la care m-am referit mai la început. Şi aici savanţii se adună la un loc cu scriitorii şi din nou, dacă savantul priveşte retrospectiv, îşi dă seama că opera lui s-a adresat unui grup infim de oameni, în timp ce scriitorul – la acea ceremonie Samuel Beckett – a avut legături cu oameni din diferite domenii ale vieţii. Totuşi, găsim o stranie inversiune cînd vorbim de munca noastră. În timp ce oamenii de ştiinţă par entuziasmaţi să vorbească cînd li se oferă ocazia despre ei şi despre munca lor, Samuel Beckett, din motive rezonabile, consideră necesar să păstreze o tăcere totală cu privire la persoana şi la opera sa, precum şi la criticii lui. Deşi eu am fost mai emoţionat cînd i s-a înmînat lui Premiul „Nobel” decît atunci cînd mi s-a înmînat mie şi aşteptam cu nerăbdare să ascult cuvîntarea lui, acum îmi dau seama că el a acţionat potrivit unor reguli expuse de o bătrînă vrăjitoare dintr-o piesă de teatru de marionete intitulată Răzbunarea adevărului: „Fiecare aduce pe lume, după cum îi este felul, adevărul său…” .

Acestea ar fi cîteva idei privitoare la bunul renume individual în societate. Şi nu sînt doar cîteva idei, ci fac parte din principiile mele de conduită în viaţă. În 1941 m-am căsătorit cu Mary Bruce. Ea a dat vieţii mele armonia de care aveam nevoie pentru realizare. Acum am patru copii: Jonathan şi Nicola de 22 şi 20 de ani, prima pereche, şi Tobias şi Ludina de 9 şi 7 ani, cea de-a doua. Nu ştiu cît de mult se vor realiza şi ei la rîndul lor, însă îmi pun mari speranţe atunci cînd îi aud fie pe Nicola, fie pe Ludina spunînd: „Mintea, dacă merge în gol, se automacină „.

Şi acum îmi pun o întrebare: oare relatarea unor asemenea idei şi fapte ar putea impulsiona în mod deosebit tineretul nostru care este depăşit de afecţiune ? Nu le-ar putea privi ca pe nişte lucruri tipice pentru o generaţie care a trecut şi nu sînt relevante modului în care ei văd problemele vieţii? Chiar unul din punctele asupra căruia  ei se îndoiesc, accentul pe realizare, îi va face să privească circumspect la grupul de oameni selecţionaţi după acest criteriu. Un răspuns decisiv nu pot da! În orice caz, dintotdeauna, tot ceea ce a avut mai bun omenirea şi-a perpetuat!

Am sentimentul că tinerii de azi sînt, într-adevăr, precursorii unei noi concepţii de viaţă, care trebuie pînă la urmă să transforme atît societatea, cît şi ştiinţa. Şi în această dezvoltare generaţia mai vîrstnică va avea tot mai puţine de spus, pe măsura împlinirilor şi a intrării în circuitul social a generaţiilor urmaşe de tineri.

extras din cartea Există un secret al celebrităţii ? – Carol Roman

Laureati-ai-premiului-Nobel-raspund-la-intrebarea--Exista-un-secret-al-celebritatii--d10c20

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-