Un bun exemplu motivațional din care ai de învățat că, indiferent ce susținere ai din partea cunoscuților, pentru a realiza un lucru măreț, de TINE depinde concretizarea acestuia.
Arhiva | O povestioară RSS feed for this section
Povestea Toamnei
1 sept.
Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.
– Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
– Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
– Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
– Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
– Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
– Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
– Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Secretul fericirii
29 iun.Cu mulţi ani în urmă, trăia în India un înţelept despre care se spunea că păstra într-un cufăr fermecat un mare secret care îl făcea să fie un învingător în toate aspectele vieţii sale, motiv pentru care era considerat bărbatul cel mai fericit din lume.Mulţi regi, invidioşi, îi ofereau putere şi bani şi au încercat chiar să îl fure pentru a obţine cufărul, dar totul era în zadar. Cu cât încercau mai mult, cu atât erau mai nefericiţi, pentru că invidia nu îi lăsa să trăiască. Vremea se scurgea şi înţeleptul era pe zi ce trecea mai fericit.
Într-o zi, a venit în faţa lui un copil şi i-a zis:
– Domnule, şi eu vreau să fiu imens de fericit ca dumneata. De ce nu îmi arătaţi ce trebuie să fac ca să găsesc fericirea?
Înţeleptul, văzând simplitatea şi puritatea copilului, i-a spus:
– Ție îţi voi arăta secretul pentru a fi fericit. Vino cu mine şi fii foarte atent! De fapt, sunt două cufere unde ţin secretul fericirii. Acestea sunt: mintea şi inima mea. Şi marele secret nu e altul decât o serie de paşi pe care trebuie să îi urmezi de-a lungul vieţii.
Primul este să ştii că există prezenţa lui Dumnezeu în fiecare lucru şi de aceea trebuie să iubeşti şi să îi mulţumeşti pentru toate lucrurile pe care le ai şi care ţi se întâmplă.
Cel de-al doilea este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi când te culci, trebuie să afirmi: eu sunt important, eu valorez, eu sunt capabil, sunt inteligent, sunt afectuos, aştept mult de la mine, nu există obstacol peste care să nu pot trece. Acest pas se numeşte creşterea încrederii în sine.
Al treilea constă în a pune în practică tot ce spui că eşti: dacă tu crezi că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă te gândeşti că eşti capabil, fă ceea ce îţi propui; dacă te gândeşti că eşti afectuos, exprimă-ţi afecţiunea; dacă tu crezi că nu există obstacole pe care să nu le poţi trece, atunci stabileşte-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le atingi. Acest pas se numeşte motivaţie.
Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ce este; el şi-a atins scopul! Atinge-le şi tu pe ale tale!
Cel de-al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; lasă legile lui Dumnezeu să facă dreptate, iar tu…, iartă şi uită!
Pasul şase constă în a nu lua lucrurile care nu-ţi aparţin. Aminteşte-ţi că, în conformitate cu legile naturii, mâine îţi vor lua şi ţie ceva mai de preţ.
Al şaptelea pas este să nu maltratezi pe nimeni; toate fiinţele pământului au dreptul de a fi respectate şi iubite.
Şi ultimul, să te trezeşti mereu cu zâmbetul pe buze, să observi în jurul tău şi să descoperi în fiecare lucru partea bună şi frumoasă. Gândeşte-te cât eşti de norocos să ai tot ce ai! Uită-te la persoane, descoperă-le calităţile şi oferă-le secretul pentru a triumfa! Astfel vor fi fericite. După cum puteţi vedea, ceea ce regii şi cei puternici îşi doreau, se afla la îndemâna lor.
Carl ARCODIA – Lăstarul de stejar
29 iun.Un lăstar plăpând de stejar creştea în pădure. El privea în jur şi vedea că alţi lăstari s-au transformat în stejari mari în timp ce alţii n-au rămas decât nişte arbuşti. Arborii erau puternici şi frumoşi. Arbuştii păreau fără vlagă şi urâţi.
Într-o zi pădurarul trecea pe acolo.
„Scuzaţi-mă domnule pădurar, vreţi să mă ajutaţi să mă transform într-un stejar puternic? – a întrebat lăstarul.
„Vrei cu adevărat aşa ceva?” – a întrebat pădurarul. O să fie o treabă foarte dureroasă, una pentru că înseamnă multă răbdare şi o disciplină de neînchipuit. Este mult mai uşor să rămâi un arbust.”
„Nu,” a răspuns lăstarul, vreau cu adevărat să devin un stejar mare şi puternic. Nu-mi pasă de timpul şi răbdarea pierdută. Nu mă interesează cât de greu este. Singura mea dorinţă este să devin stejar”.
În fiecare zi când pădurarul se apropia de lăstar, bătătorea pământul, silea lăstarul să aibă o poziţie dreaptă şi chiar îi smulgea unele crăci. Uneori când alţi lăstari erau aproape, pădurarul îi desrădăcina şi lăsa lăstarul să crească singur.
Într-o zi lăstarul i s-a plâns:
„De ce mă tratezi atât de aspru”? De ce nu mă laşi să fac ceea ce vreau? De ce trebuie să-mi smulgi crăcile, să-mi bătătoreşti pământul, să-mi îndepărtezi prietenii? De ce nu mă laşi să fiu eu însumi?”
Pădurarul i-a răspuns:
„Există un singur drum pentru a deveni stejar. Pentru că eu vreau să te ajut, trebuie să-ţi produc şi durere. Ăsta-i drumul spre creştere. Fără durere nu vei fi nimic decât un arbust, niciodată un falnic stejar.”
Într-o zi pădurarul trecea pe acolo.
„Scuzaţi-mă domnule pădurar, vreţi să mă ajutaţi să mă transform într-un stejar puternic? – a întrebat lăstarul.
„Vrei cu adevărat aşa ceva?” – a întrebat pădurarul. O să fie o treabă foarte dureroasă, una pentru că înseamnă multă răbdare şi o disciplină de neînchipuit. Este mult mai uşor să rămâi un arbust.”
„Nu,” a răspuns lăstarul, vreau cu adevărat să devin un stejar mare şi puternic. Nu-mi pasă de timpul şi răbdarea pierdută. Nu mă interesează cât de greu este. Singura mea dorinţă este să devin stejar”.
În fiecare zi când pădurarul se apropia de lăstar, bătătorea pământul, silea lăstarul să aibă o poziţie dreaptă şi chiar îi smulgea unele crăci. Uneori când alţi lăstari erau aproape, pădurarul îi desrădăcina şi lăsa lăstarul să crească singur.
Într-o zi lăstarul i s-a plâns:
„De ce mă tratezi atât de aspru”? De ce nu mă laşi să fac ceea ce vreau? De ce trebuie să-mi smulgi crăcile, să-mi bătătoreşti pământul, să-mi îndepărtezi prietenii? De ce nu mă laşi să fiu eu însumi?”
Pădurarul i-a răspuns:
„Există un singur drum pentru a deveni stejar. Pentru că eu vreau să te ajut, trebuie să-ţi produc şi durere. Ăsta-i drumul spre creştere. Fără durere nu vei fi nimic decât un arbust, niciodată un falnic stejar.”
Sorina Chirilă
Zâmbetul Soarelui 
Păreri