Arhiva | O povestioară RSS feed for this section

Povestea unui semn de carte

3 apr.

Silvana Zagreanu
11 mai 2009

Am aflat o poveste nouă, depre ţinuturile fabuloase, unde soarele uită să mai răsară şi tot apune în valuri purpurii. Aici, omenirea a amorţit, iar fantomele îşi orânduiesc stăpânirea. Ele bântuie castele imaginare, cu arcade de sare amară şi ferestre de apă, murmurând cu singurătatea. Întregul tărâm este un morman de coşmaruri sărate…
În castelul de aburi străvezii, locuia Năluf, o fantomă de talia Fantomelor-de-Porţelan. Ea s-a născut din tristeţea unui copil şi nu avea braţe. Şase muguri de lut alb îi serveau drept ornament. În orbite purta doi licurici presăraţi în abecedar.
Şi această fantomă avea o viaţă tare plictisitoare. În primele ore de bântuire, a reuşit să citească ceasul, iar după alergările prin castel, a ştiut să cânte glasuri orientale. Era o fantomă ingenioasă.
Aş cum cerea Legea Umbrelor, fiecare fantomă bântuia câte un castel părăsit. Năluf îşi făcea datoria cu devotament, dar acum ştia pe de rost fiecare lucruşor din camere, de la polonicul murdar, până la acul de cusut înţepat în pernă. Până şi numărul firelor de iarbă uscată din cuibul de rândunici îl ştia, chiar şi numele furnicilor din bucătărie îi era cunoscut. Iar mirosul anilor trecuţi îl adulmeca după fiecare fotografie.
Năluf şedea trist şi gânditor în pragul castelului la fiecare apus de soare. Şi era un Crepuscul continuu, cu torţe aurii în plete şi stropi de cerneală veche peste orizont. Când bătea vântul, firmituri de cenuşă se jucau cu el, se aprindea şi fumegau ferestrele. Şi în urma lor, rămânea un strat de colb şi linişte.

După câţiva ani de sutimi de minute, un bob de cenuşă a aprins cărţile castelului. Năluf a privit nestingherit şi s-a tras la o parte. În vâltoarea fierbinte, o fâşie translucidă făcea feţe şi rezista focului. În nimicul rămas, el a remarcat o cutie transparentă de o greutate milenară. Fiindcă îi lipseau braţele, s-a repezit să intre în ea, fără să îi pese de dogoarea pereţilor. Era o carte, o carte din sticlă, cu pagini casante de versuri nedesluşite. Şi peste ele se repetau aceleaşi litere răzleţe, care se cuprindeau de fuste să formeze un cuvânt: era un I poznaş cu gâtul lung ce se unduia pe lângă un U statornic, apoi B purta o fustă amplă de încăpea şi un nou I în lărgimea ei, iar R-ul era cel mai elegant, în costum vărgat cu E la sfârşit.
I U B I R E?
-Ce să însemne aceasta, se întreba Năluf? Să fie numele unui pieptene de aur sau al unui castel nebântuit?
Nedumerirea şi curiozitatea pâlpâiau în pliurile lui, iar licuricii din ochi erau vii.
Şi astfel trecură câteva zile de veacuri, până ce Năluf întrebă toate Fantomele-de-Porţelan, Fantomele Bizare, chiar şi Fantomele-din-Parchet despre acest cuvânt, dar răspunsurile erau stinse.
Pătruns de nestare şi hotărâre, fantoma se porni la drum să găsească această enigmă. Ieşit din castelul aburit, cele trei Fantasme-de-Plastelină l-au petrecut, neîncrezătoare în aventura lui.

La ceasul nopţii lumeşti, a ajuns într-o grădină ciudată. Frunze înalte desenau umbre agăţătoare şi în spatele lor răsăreau ca un strănut capete de trandafiri roşii. Iarba avea miros de apă, iar florile de miere. Ierburile dese îl împresurau într-o capcană dulceag mirositoare. Năluf era indiferent frumuseţii linguşitoare din faţa lui şi tot îşi netezea aburii de mătasea petalelor. Nu era nimic de găsit aici, decât o lâncezeală romantică.

După ce trecu peste un munte de timp, fantoma de porţelan căzu în apă. Molecule umede se agăţau de mugurii lui şi îi străbăteau trupul. Simţea o plăcere curată şi rece, până când un monstru cu aripi înnotătoare îi trecu calea. Avea o piele alunecoasă şi putredă, iar peste lungimea urâţeniei lui purta mustăţi verzi şi pleoştite. Fiindcă licuricii îi scânteiau ca două felinare, peştele somnambul începu să-l urmărească. Speriat, Năluf a înnotat până la marginea apei, unde a înghiţit o moleculă şi s-a transformat într-o lacrimă. Cu repeziciunea unui melc, s-a scurs pe limba unui fir de iarbă şi s-a evaporat în chip de fantomă.

Destinul călătoriei sale l-a îndreptat şi spre catedrala norilor. A urcat pe o coamă de bacterie şi s-a oprit la poarta cerească. Aici cârcoteau perechi de corbi afumaţi, ce se tupilau prin nori să facă schimb de cuiburi. Nici unul nu ştia de IUBIRE, nici măcar literele nu le erau familiare. Ei erau doar mesageri ai zborului, ridicau idealuri şi coborau furtuni peste nelegiuiri. Şi nici norii nu era interesaţi decât de nivelul de frumuseţe al cerului.

Obosită în căutarea ei, fantoma din castelul de aburi străvezii, a poposit pe pământ. A bântuit peşteri şi livezi de nuci, munţi colţuroşi şi lacuri albastre, a dormit chiar trei decenii într-un cuibar de scoică. Până ce perla l-a alungat cu limba scoasă.
Mai rămăsese un loc de colindat. Era ţinutul nesigur al oamenilor. Pentru fantome era o lume de nepătruns, ascunsă şi periculoasă. Un zâmbet fericit era de ajuns să spulbere şapte Fantome Bizare. Iar Fantomele-din-Parchet se risipeau la doar un sărut de mulţumire. Omenirea avea puterea schimbării.
Năluf se opri cu inima în dinţi la prima casă. Bântui toate camerele, deoarece omul nu era acasă. În bucătărie mirosea a rozmarin şi vin, în dormitor persistau sunete de sforăit, iar pe holuri se înghesuiau papuci de toate culorile. Camera cea mai mare era înţesată de cărţi: pe rafturi, în vitrine şi în sertare. Pe măsuţa din centru sta sprijinită una încă deschisă. Avea coperta de piele neagră şi urme de răsfoire. Un fir de praf tocmai se tolănea pe versetul 9.
Şi Năluf citi. Şi citi în continuare. Când se termina pagina, câte un licurici cobora să îi întoarcă fila. Citea şi nu putea să plece de lângă carte. Versurile vorbeau despre ceva etern, măreţ, gingaş, spuneau despre împlinire şi pace, bunătate şi compasiune, despre ce poate fi mai frumos între oameni…Năluf tocmai citea despre IUBIRE. Şi era pironit de încântare, de mulţumire şi satisfacţie. Mugurii lui de pe corp se topeau încet, iar licuricii abia mai pâlpăiau. El citea cu plăcere în continuare, se agăţa de câte o propoziţie şi o săruta de bucurie sau se îmbrăţisa cu fiecare pagină. Şi nu se mai sătura de citit...

Povestea nu s-a încheiat nici astăzi. Într-un ungher bine cunoscut, stă rezemată o carte. Dacă o deschizi, nu o poţi închide. Fiecare literă se înlănţuie cu alta şi se grupează în cuvinte cu tâlc. Le citeşti, iei aminte şi pleci împlinit de atâta învăţătură. Dar dacă eşti o fire curioasă, mai poţi observa la mijlocul paginilor, o filă de porţelan încrustaţă cu licurici, pe care se repetă aceleaşi versuri. O citeşti, iei aminte şi pleci încântat de povestea fericită a unui semn fantomatic de carte…

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Sfârşitul lumii

18 feb.

Iată o lecţie aspră, pe care o găsim în povestirile din străvechile timpuri creştine.

O femeie de neam grec, care locuia în Alexandria, în Egipt, a hotărât să-şi părăsească familia şi să se retragă în pustiu, ca să aştepte sfârşitul lumii. Scripturile vesteau că Apocalipsa era aproape, totul o arăta; trebuia să aibă un suflet curat pentru a întâmpina venirea lui Mesia, mort pe cruce în urmă cu aproape două sute de ani şi care avea să se înalţe în plină slavă deasupra norilor, pentru a-i despărţi pe cei buni de cei răi.

Femeia şi-a părăsit bărbatul şi copiii noaptea, în mare taină. Şi-a luat câteva veşminte şi ceva bani. Înainte de ivirea zorilor, ieşise din oraş şi se îndrepta spre pustiu. Cu câteva luni înainte, un predicator aflat în trecere pe acolo o botezase. Din ziua aceea, de câte ori putea, mergea la adunările creştinilor, care se ţineau mai mult pe ascuns. Acum pleca spre a se regăsi în pacea deşertului, în faţa lui Dumnezeu cel adevărat.

A mers toată ziua, a dormit printre bolovani şi a pornit din nou la drum a doua zi, dis-de-dimineaţă. Se înţelege, nu era singura care părăsea cetatea în căutarea unei singurătăţi destul de greu de găsit. Plecau şi alţi creştini, care se temeau de apropiatul sfârşit al lumii. Cronicarii spun că “mulţimea celor singuri umplea deşertul”.

Ca să ajungă la deşert, trebuia să treacă printr-o vale îngustă şi pustie, pe care odinioară cursese o apă. La intrarea în vale stătea un bărbat pe jumătate gol, cu ochi arzători, cu glas tăios, care îi oprea pe nou-veniţi şi le punea tot soiul de întrebări, înainte de a le îngădui sau nu, să trăiască departe de lume.

Femeia, care era de-acum destul de ostenită, s-a oprit şi ea în faţa omului, care a întrebat-o:

– Te-ai lepădat de tot?
– Da, a răspuns ea.
– Şi de familie? Şi de prieteni? De tot ceea ce este lumesc?
– M-am lepădat de tot. De asta am şi venit.
– Ce ai în traistă?
– Nişte schimburi şi ceva bani.
– Uite ce trebuie să faci, a rostit atunci paznicul. Ai să te întorci la Alexandria. Ai să dăruieşti veţmintele săracilor. Apoi, ai să te duci la un măcelar. Cu banii pe care îi ai, ai să cumperi carne proaspătă. Pe urmă, ai să-ţi pui carnea în spinare şi ai s-o legi bine. Apoi, ai să vii înapoi la mine. Ai înţeles?

Femeia a dat din cap şi a făcut cale-ntoarsă.

S-a dus înapoi la Alexandria, ferindu-se să treacaă prin locurile unde putea fi recunoscută. Şi-a dăruit veşmintele, purtând doar o cămaşă. A cumpărat carne proaspătă şi şi-a legat-o în spinare. Apoi, a pornit spre ţinutul nisipurilor.

Nici nu ieşise bine din cetate, pentru a doua oară, că o haită de câini flămânzi a ajuns-o din urmă. Săreau până la umeri ca să apuce carnea şi-i sfâşiau trupul. Păsările de pradă s-au năpustit şi ele asupra ei, lovind-o cu ciocurile şi cu ghearele şi bătându-se cu câinii. Femeia încerca să se apere şi înainta într-un nor de pene negre şi ţipete îngrozitoare, înconjurată de haita nesătulă. Colţii şi ghearele câinilor, ciocurile şi ghearele vulturilor o zgâriau şi o răneau. O dâră de sânge rămânea în urma ei, pe nisip. În unele locuri, carnea ei nu se deosebea de cea pe care o cumpărase de la măcelar.

Când a ajuns la omul care păzea intrarea în vale, nu era decât o zdreanţă sângerândă…

Omul i-a aruncat o privire scurtă şi i-a spus:
– Acum poţi să treci.

Sursa

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Enjoy!

21 nov. love-and-family
  • FAMILY = (F)ATHER (A)ND (M)OTHER (I) (L)OVE (Y)OU

True life story :

When I got home that night as my wife served dinner, I held her hand and said, I’ve got something to tell you. She sat down and ate quietly. Again I observed the hurt in her eyes.

Suddenly I didn’t know how to open my mouth. But I had to let her know what I was thinking. I want a divorce. I raised the topic calmly. She didn’t seem to be annoyed by my words, instead she asked me softly, why?

I avoided her question. This made her angry. She threw away the chopsticks and shouted at me, you are not a man! That night, we didn’t talk to each other. She was weeping. I knew she wanted to find out what had happened to our marriage. But I could hardly give her a satisfactory answer; she had lost my heart to Jane. I didn’t love her anymore. I just pitied her!

With a deep sense of guilt, I drafted a divorce agreement which stated that she could own our house, our car, and 30% stake of my company. She glanced at it and then tore it into pieces. The woman who had spent ten years of her life with me had become a stranger. I felt sorry for her wasted time, resources and energy but I could not take back what I had said for I loved Jane so dearly. Finally she cried loudly in front of me, which was what I had expected to see. To me her cry was actually a kind of release. The idea of divorce which had obsessed me for several weeks seemed to be firmer and clearer now.

The next day, I came back home very late and found her writing something at the table. I didn’t have supper but went straight to sleep and fell asleep very fast because I was tired after an eventful day with Jane. When I woke up, she was still there at the table writing. I just did not care so I turned over and was asleep again.

In the morning she presented her divorce conditions: she didn’t want anything from me, but needed a month’s notice before the divorce. She requested that in that one month we both struggle to live as normal a life as possible. Her reasons were simple: our son had his exams in a month’s time and she didn’t want to disrupt him with our broken marriage.

This was agreeable to me. But she had something more, she asked me to recall how I had carried her into out bridal room on our wedding day. She requested that every day for the month’s duration I carry her out of our bedroom to the front door ever morning. I thought she was going crazy. Just to make our last days together bearable I accepted her odd request.

I told Jane about my wife’s divorce conditions. . She laughed loudly and thought it was absurd. No matter what tricks she applies, she has to face the divorce, she said scornfully.

My wife and I hadn’t had any body contact since my divorce intention was explicitly expressed. So when I carried her out on the first day, we both appeared clumsy. Our son clapped behind us, daddy is holding mommy in his arms. His words brought me a sense of pain. From the bedroom to the sitting room, then to the door, I walked over ten meters with her in my arms. She closed her eyes and said softly; don’t tell our son about the divorce. I nodded, feeling somewhat upset. I put her down outside the door. She went to wait for the bus to work. I drove alone to the office.

On the second day, both of us acted much more easily. She leaned on my chest. I could smell the fragrance of her blouse. I realized that I hadn’t looked at this woman carefully for a long time. I realized she was not young any more. There were fine wrinkles on her face, her hair was graying! Our marriage had taken its toll on her. For a minute I wondered what I had done to her.

On the fourth day, when I lifted her up, I felt a sense of intimacy returning. This was the woman who had given ten years of her life to me. On the fifth and sixth day, I realized that our sense of intimacy was growing again. I didn’t tell Jane about this. It became easier to carry her as the month slipped by. Perhaps the everyday workout made me stronger.

She was choosing what to wear one morning. She tried on quite a few dresses but could not find a suitable one. Then she sighed, all my dresses have grown bigger. I suddenly realized that she had grown so thin, that was the reason why I could carry her more easily.

Suddenly it hit me… she had buried so much pain and bitterness in her heart. Subconsciously I reached out and touched her head.

Our son came in at the moment and said, Dad, it’s time to carry mom out. To him, seeing his father carrying his mother out had become an essential part of his life. My wife gestured to our son to come closer and hugged him tightly. I turned my face away because I was afraid I might change my mind at this last minute. I then held her in my arms, walking from the bedroom, through the sitting room, to the hallway. Her hand surrounded my neck softly and naturally. I held her body tightly; it was just like our wedding day.

But her much lighter weight made me sad. On the last day, when I held her in my arms I could hardly move a step. Our son had gone to school. I held her tightly and said, I hadn’t noticed that our life lacked intimacy. I drove to office…. jumped out of the car swiftly without locking the door. I was afraid any delay would make me change my mind…I walked upstairs. Jane opened the door and I said to her, Sorry, Jane, I do not want the divorce anymore.

She looked at me, astonished, and then touched my forehead. Do you have a fever? She said. I moved her hand off my head. Sorry, Jane, I said, I won’t divorce. My marriage life was boring probably because she and I didn’t value the details of our lives, not because we didn’t love each other anymore. Now I realize that since I carried her into my home on our wedding day I am supposed to hold her until death do us apart. Jane seemed to suddenly wake up. She gave me a loud slap and then slammed the door and burst into tears. I walked downstairs and drove away. At the floral shop on the way, I ordered a bouquet of flowers for my wife. The salesgirl asked me what to write on the card. I smiled and wrote, I’ll carry you out every morning until death do us apart.

That evening I arrived home, flowers in my hands, a smile on my face, I run up stairs, only to find my wife in the bed – dead. My wife had been fighting CANCER for months and I was so busy with Jane to even notice. She knew that she would die soon and she wanted to save me from the whatever negative reaction from our son, in case we push through with the divorce.— At least, in the eyes of our son—- I’m a loving husband….

The small details of your lives are what really matter in a relationship. It is not the mansion, the car, property, the money in the bank. These create an environment conducive for happiness but cannot give happiness in themselves.

So find time to be your spouse’s friend and do those little things for each other that build intimacy. Do have a real happy marriage!

If you don’t share this, nothing will happen to you.

If you do, you just might save a marriage. Many of life’s failures are people who did not realize how close they were to success when they gave up.”

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Frumoasa sau urâta

7 nov.

Un împărat a prins un tânăr supus care vâna pe domeniul lui. L-a aruncat în temniţă şi i-a spus că-l va elibera dacă va răspunde la întrebarea:

Ce vrea de fapt femeia?

Tânărul şi-a chemat şi a întrebat mama , sora, verişoara, vecina, dar nici una n-a putut să dea un răspuns corect.

În fine a chemat şi o vrăjitoare bătrână şi urâtă. Aceasta i-a promis că-i spune răspunsul corect cu condiţia ca după ce va fi eliberat o va lua de soţie.

Neavând altă soluţie tânărul a acceptat.

Răspunsul dezvăluit de vrăjitoare a fost:

Femeia, de fapt, doreşte să fie stăpâna propriei vieţi! ”

Împăratul l-a eliberat imediat.

A urmat nunta şi noaptea nunţii.

Însă nu mică i-a fost mirarea când în pat a găsit o fată tânără şi deosebit de frumoasă care i-a spus:

– Pentru că te-ai ţinut de cuvânt, jumătate de zi voi fi bătrână şi urâtă, iar cealaltă jumătate voi fi ca acum. Urmează ca tu să alegi în care jumătate de zi să fiu tânără şi în care să fiu bătrână.

Tânărul căzu pe gânduri: să râdă toţi de el văzându-l cu o bătrână şi urâtă, iar noaptea să petreacă cele mai plăcute clipe alături de o tânără fermecătoare sau să se plimbe pe ziuă cu cea mai frumoasă fată printre oameni iar noaptea….

În cele din urmă tânărul i-a spus să aleagă ea cum crede că e mai bine.

Imediat a venit şi răspunsul:

– Voi fi tot timpul tânără şi frumoasă, pentru că am găsit bărbatul, care mi-a dat libertatea de a fi stăpână pe propria viaţă.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Un dialog neobișnuit

6 nov. Un-Dialog-Neobişnuit

Gândul: Ai aflat ce înseamnă a iubi?

Inima: Da… A durut ceva, a luat ceva timp dar am aflat. Iubeşti atunci când tu îţi afli rostul pe pământ şi toate în jurul tău au un rost, au frumuseţe, au strălucire.

Gândul: Nu pari veselă când spui că ai aflat. De ce?

Inima: Pentru că drumul nu a fost uşor. Şi pământul pe care am călcat a fost uneori arid, îngheţat, răscolit de nou mormânt…Dar câteodată am fost înconjurată de soare şi de culori minunate…

Gândul: Dar ce rost are iubirea? Doar ca să ne descopere nouă un rost?

Inima: Nu… Iubirea are rosturile ei, cum ar fi să ne dea glasul să cântăm, nebunia de a dansa de unul singur, curajul spre a-l atinge pe celălalt, să ne descopere visul, speranţa, teama, dorinţa, să ne dezvolte creativitatea de a ne rosti sentimentele amintite, să ne cucerească timpul spre a-i nu mai simţi prezenţa ci doar lipsa…. Iubirea are rosturile ei, multe dintre ele negrăitoare.

Gândul: Dar oamenii de ce au nevoie de iubire?

Inima: Eu am avut nevoie de iubire pentru că altfel nu îmi găseam lumina să înfloresc, căldura să cresc şi puterea să mă înalţ. Oamenii… nu ştiu, fiecare iubeşte dintr-un motiv personal.

Gândul: Ce pierzi când iubeşti? Regreţi ceea ce pierzi?

Inima: Liniştea. Iar pentru că liniştea înseamnă moarte, nu regret. Îmi place agitaţia şi frământarea clipelor când nu ştiu dacă sunt iubită, când îmi e dor, când caut să dăruiesc celui drag tot ce e mai bun… Toată nebunia de a realiza din fulgi ceva solid!

Gândul: Cât timp ai nevoie de iubire?

Inima: Viaţa întreagă. Pentru că altfel rămân fără vlagă…

Gândul: Dar ai suferit când ai iubit…De ce să mai iubeşti iar? De ce să suferi iar?

Inima: E păcat să te ofileşti … Şi apoi, după ce ai gustat savoarea iubirii faci totul să te întorci iar la ea, la starea de deplinătate a zilei. Crede-mă, merită să fii mereu îndrăgostit!

Gândul: De ce atâta romantism? O risipă de bani…

Inima: Oricât de scump ar fi un medicament sau o operaţie se fac mii de eforturi pentru ca persoana bolnavă să primească ajutor, chiar dacă nu există certitudinea vindecării fără alte efecte secundare. Dacă s-ar putea vedea cu ochii cât suferă o inimă din lipsă de tandreţe şi de pasiune atunci cu siguranţă am cheltui mult mai mult în acest sens, mai ales pe mai multă atenţie, mai mult devotament, mai multă emoţie.

Gândul: Adică romantism înseamnă tandreţe şi pasiune?

Inima: Da, înseamnă să te implici cu ardoare, cu patos în tot ceea ce faci. O atingere să fie ca ruga, un sărut ca o împlinire…Iar a face dragoste să fie ca o minune. A fi romantic nu înseamnă să cumperi ceva, ci să daruieşti ceva. Orice lucru dăruit cu emoţie devine un cadou nepreţuit.

Gândul: Mă faci să cred că iubirea merită să existe…

Inima: Şi cum să crezi altfel când eu mă-nvalui cu dor?!

Un-Dialog-Neobişnuit

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-