Arhiva | Un gând, o vorbă bună RSS feed for this section

Poveste cu Tâlc: Înțeleptul și Cele Trei Porți Ale Schimbării Interioare

4 iun.

Un tânăr deștept și curajos s-a dus la un bătrân înțelept și l-a întrebat:

– Te rog să îmi spui ce trebuie să știu în viață?

– În drumul tău prin viață vei întâlni trei porți. Citește ce scrie pe fiecare dintre ele. O dorință mai puternică decât tine te va împinge să le urmezi. Nu încerca să te întorci, căci vei fi condamnat să retrăiești din nou și din nou ceea ce încerci să eviți.

Tânărul porni pe drumul vieții. Nu după mult timp, se găsi în fața unei porți mari, pe care se putea citi:

SCHIMBĂ LUMEA

Asta era și intenția mea, gândi el, deoarece chiar dacă sunt lucruri care îmi plac pe această lume, altele nu-mi convin deloc. Atunci începu prima sa luptă. Idealul său, abilitatea și vigoarea sa îl împinseseră să se confrunte cu lumea, să întreprindă, să cucerească, să modeleze realitatea după dorința sa. El găsi plăcerea și beția cuceritorului, dar nu și alinarea inimii… Reuși să schimbe câteva lucruri, dar multe altele îi rezistară. Anii trecură. Într-o zi, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept care-l întrebă:

– Ce-ai învățat tu pe acest drum?

– Am învățat să deosebesc ceea ce este în puterea mea de ceea ce îmi scapă, ceea ce depinde de mine de ceea ce nu depinde de mine.

– Bine, zise bătrânul. Utilizează-ți forțele pentru ceea ce stă în puterea ta și uită ceea ce-ți scapă printre degete. Și dispăru. Puțin după această întâlnire, tânărul se găsi în fața celei de-a doua porți pe care stătea scris:

SCHIMBĂ-I PE CEILALȚI

Asta era și intenția mea, gândi el… Ceilalți sunt sursa de plăcere, bucurii și satisfacții, dar și de durere, necazuri și frustrări. Se ridica deci contra a tot ce-l deranja sau nu-i plăcea la cei din jurul său. Încerca să le pătrundă în caracter și să le extirpe defectele. Aceasta a fost a doua luptă a sa.

Într-o zi, pe când medita asupra utilității tentativelor sale de a-i schimba pe ceilalți, îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce ai învățat tu, deci, pe acest drum?

– Am învățat că nu ceilalți sunt cauza sau sursa bucuriilor sau necazurilor, a satisfacțiilor sau înfrângerilor mele. Ei sunt doar prilejul, ocazia care le scoate la lumină. În mine, prind rădăcină toate aceste lucruri.

– Ai dreptate, spuse bătrânul. Prin ceea ce ceilalți trezesc în tine, ei te descoperă în fața ta. Fii recunoscător celor care fac sa vibreze în tine bucuria și plăcerea, dar și celor care fac să se nască în tine suferința sau frustrarea, căci prin ei viața îți arată ce mai ai încă de învățat și calea pe care trebuie s-o urmezi.

Nu după multă vreme ajunse în fața celei de-a treia porți pe care scria:

SCHIMBĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

Dacă eu sunt cauza problemelor mele, atunci înseamnă că asta îmi rămâne de făcut, își zise și începu lupta cu sine însuși, căutând să pătrundă în interiorul său, să-și combată imperfecțiunile, să-și înlăture defectele, să schimbe tot ce nu-i plăcea în el, tot ce nu corespundea idealului său. După câțiva ani de luptă cu sine însuși, după ce cunoscu câteva succese, dar și eșecuri și rezistență, îl întâlni iarași pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce ai învățat tu pe acest drum?

– Am învățat că există în noi lucruri pe care le putem ameliora, dar și altele care ne rezistă și pe care nu le putem învinge.

– Așa este, spuse bătrânul.

– Da, dar m-am săturat să lupt împotriva a tot, a toți și chiar împotiva mea! Oare nu se termină niciodată? Îmi vine să renunț, să mă dau bătut și să mă resemnez.

– Asta va fi ultima ta lecție, dar înainte de a merge mai departe, întoarce-te și contemplă drumul parcurs, răspunse bătrânul și apoi dispăru.

Privind înapoi, văzu în departare partea din spate a celei de-a treia porți pe care stătea scris:

ACCEPTĂ-TE PE TINE ÎNSUȚI

Omul se miră că n-a văzut cele scrise atunci când a pătruns prima dată prin acea poartă, dar în celălalt sens. În luptă devenim orbi, își spuse el. Și mai văzu zăcând pe jos, peste tot în jurul lui, tot ce a respins și a învins în lupta cu sine însuși: defectele, umbrele, frica, limitele sale. Le recunoscu pe toate și învăță să le accepte și să le iubească. Învăță să se iubească pe sine însuși, fără să se mai compare, să se judece, să se învinovățească.

Îl întâlni din nou pe bătrânul înțelept, care-l întrebă:

– Ce-ai învațat în plus pe acest drum?

– Am învățat că urând sau detestând o parte din mine înseamnă să mă condamn să nu fiu niciodată de acord cu mine însumi. Am învățat să mă accept în totalitate, necondiționat.

– Bine, acesta este primul lucru pe care nu trebuie sa-l uiți în viață, acum poți merge mai departe. Și atunci zări în departare cea de-a doua poartă, pe spatele căreia scria:

ACCEPTĂ-I PE CEILALȚI

Și în jurul lui recunoscu toate persoanele pe care le-a întâlnit în viața sa, pe cei pe care i-a iubit și pe cei pe care i-a urât, pe cei pe care i-a ajutat și pe cei pe care i-a înfruntat. Dar spre surpriza sa, acum era incapabil să le vadă imperfecțiunile, defectele, lucrurile care altădată îl deranjau enorm și împotriva cărora luptase.

Bătrânul înțelept apăru din nou și-l întrebă:

– Ce-ai învățat mai mult decât prima dată pe acest drum?

– Am învățat că fiind în acord cu mine însumi, nu mai am nimic de reproșat celorlați și nici nu mă mai tem de ei. Am învătat să-i accept și să-i iubesc așa cum sunt.

– Bine, acesta este cel de al doilea lucru pe care trebuie să-l ții minte. Continuă drumul.

Omul zări prima poartă, prin care trecuse cu mult timp în urmă, și văzu ceea ce era scris pe spatele ei:

ACCEPTĂ LUMEA

Privi în jurul său și recunoscu acea lume pe care a dorit s-o cucerească, s-o transforme, s-o schimbe. Fu izbit de lumina și frumusețea tuturor lucrurilor, de perfecțiunea lor. Era totuși aceeași lume de altă dată. Oare lumea se schimbase, sau privirea sa?

Atunci se ivi bătrânul, care-l întrebă:

– Ce-ai învățat pe drumul acesta?

– Acum am învățat că lumea este oglinda sufletului meu. Ca eu nu văd lumea, ci mă vad în ea. Când sunt fericit, lumea mi se pare minunată, când sunt necăjit, lumea îmi pare tristă. Ea nu este nici veselă, nici tristă. Ea există. Atât. Nu lumea mă necajea, ci starea mea de spirit și grijile pe care mi le făceam. Am învățat să o accept fără să o judec, fără nicio condiție.

– Acesta este cel de-al treilea lucru important pe care nu trebuie să-l uiți. Acum ești împăcat cu tine, cu ceilalți și cu lumea! Ești pregătit să pornești spre ultima încercare: trecerea de la liniștea împlinirii, la împlinirea liniștii, spuse el și dispăru.


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Poveste cu Tâlc: Părintele Nicolae Steinhardt – Dăruind vei Dobândi

26 feb.

Iubite Părinte Iustine,

Într-un extraordinar text al poetului francez Henri Michaux – am dat de el de
curînd – este vorba de un candidat la călugărie care-i mărturiseşte stareţului său (abatelui) mănăstirii unde ar dori să fie primit: Să ştiţi, Părinte, că nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine şi nici nu cred că poate să-mi fie cu putinţă să-mi fiu mie însumi de ajutor şi cu atît mai puţin altora. Nu am nimic.

Răspunde stareţul:
Ce-are a face! Nu ai credinţă, însă dîndu-o altora, o vei avea şi tu. Căutînd-o pentru altul, o vei dobîndi. Pe fratele acesta, pe aproapele tău, trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. Nu din prisosul, nu din puţinul tău, ci din neavutul tău. Dăruind altuia ceea ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, speranţă – le vei dobîndi şi pentru tine.

Trebuie să-l ajuţi cu ceea ce nu ai. 
Dînd ce nu ai, dobîndeşti şi tu ceea ce ai dat altuia. 

Nu-i aşa că e minunat? Nicăieri în afară de Evanghelii, de unele texte din Dostoievski, din Don Quijote şi din textul lui Camus despre Oscar Wilde şi mergerea spre Hristos nu prin suferinţă, ci prin exces de fericire, nu s-a vorbit, cred, mai conform cu învăţătura lui Hristos.

Ceea ce spune Michaux ne lămureşte, poate, mai în adîncime textul referitor la
înfricoşata Judecată. Dai de băut însetatului apa pe care poate nu o ai nici tu, dai de mîncare înfometatului hrana care şi ţie-ţi lipseşte, îmbraci pe cel gol cu o îmbrăcăminte după care jinduieşti şi tu…

”En la donnant (la lumière), tu l’auras. En la cherchant pour un autre. Le frère a la côté, il faut que tu l’aides avec ce que tu n’as pas.”

Nu-i acesta secretul vieţii călugăreşti?

Iată paradoxul creştin în toată plinătatea, puterea şi splendoarea lui.

Iată ce ne cere Hristos: ce pare absolut imposibil! Să dai ceea ce nu ai! Dar iată şi
făgăduinţa nebună, răscolitoare, cutremurătoare: dînd ceea ce nu ai, dobîndeşti tu ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează.

Desigur! Nici că se putea altfel! Cum oare am fost atît de orb şi de neghiob încît să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem – mult ori puţin. Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea Sa de om muritor.

Şi Claudel: De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.

Să piară din noi orice frică, nesiguranţă, deznădejde: călugărul este chemat să dea altora credinţa şi lumina, chiar dacă lui îi lipsesc. Şi să nu se îngrijoreze: dînd va dobîndi.

Întru Domnul,
Avva Nicolae

Părintele-Nicolae-Steinhardt

* Scrisoare trimisă de la București (23 Mai 1988) de către Părintele Nicolae Steinhardt – la Mănăstirea Rohia Părintelui Iustin Sigheteanul.


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Poveste Cu Tâlc: Potențialul Tău

18 sept.
 Într-un magazin, la o masă, văd un înger minunat și îl întreb:
– Ce vinzi aici?
– Toate darurile lui Dumnezeu! îmi răspunde.
– Costă mult?
– Nimic! Totul e gratis!
Mă uit în jur cu multă curiozitate: sticle de încredere, pachete de speranță, ambalaje cu fericire. Îmi fac curaj și cer:
– Dă-mi te rog, multă iubire, toată iertarea, o sticlă de încredere, destulă fericire și salvare pentru prietenii mei!
Îngerul îmi pregătește un pachețel cât să îmi încapă în mână.
– Doar atât? întreb.
Iar el zâmbind, răspunde:
– Prietene, magazinul lui Dumnezeu nu vinde fructe … vinde semințe! 
Morală: În fiecare zi ai șansa să descoperi potențialul cu care ești înzestrat.
love-angel-of-god

Photo by freestocks on Unsplash

Sursa: 1

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Dorothy Law Nolte – Copiii Învață Ceea Ce Trăiesc

29 aug.

Dacă trăiesc în critică și cicăleală, copiii învață să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învață să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învață să fie anxioși.
Dacă trăiesc înconjurați de milă, copiii învață autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjurați de ridicol, copiii învață să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învață să simtă invidia.
Dacă trăiesc în rușine, copiii învață să se simtă vinovați.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învață să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranță, copiii învață răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învață prețuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învață să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învață să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjurați de recunoaștere, copiii învață că este bine să ai un țel.
Dacă trăiesc împărțind cu ceilalți, copiii învață generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învață respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învață să fie drepți.
Dacă trăiesc în bunăvoință și considerație, copiii învață respectul.
Dacă trăiesc în siguranță, copiii învață să aibă încredere în ei și în ceilalți.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învață că e plăcut să trăiești pe lume.

*


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !


 

Încurajarea

14 aug.

Câteva dintre cele mai mari povești de succes din istorie s-au datorat unui cuvânt de încurajare sau unui act de încredere comis de o persoană dragă sau de un prieten apropiat. Spre exemplu, dacă nu ar fi existat soția sa, Sophia, Nathaniel Hawthorne nu s-ar fi numărat printre marile nume ale literaturii contemporane. Când Nathaniel s-a întors acasă descurajat și i-a spus soției sale că este un ratat și că a fost dat afară de la slujba sa din cadrul vămii, Sophia l-a suprins printr-o exclamație de bucurie.

În sfârșit, i-a spus ea triumfătoare, îți vei putea scrie cartea!

Și din ce vom trăi în timp ce o voi scrie? i-a răspuns bărbatul încă descurajat.

Spre uimirea lui, Sophia a deschis un sertar și a scos din el o sumă considerabilă de bani.

De unde, Doamne iartă-mă, ai acești bani? a exclamat Hawthorne.

Întotdeauna am știut că ești un geniu, i-a răspuns soția, și că va veni o zi în care vei scrie o capodoperă. De aceea, am economisit în fiecare săptămână o sumă mică din alocația pe care mi-o dădeai pentru casă. Acum avem destui bani pentru a rezista un an. 

Așa s-a născut una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii americane, Scrisoarea stacojie.

Nido Qubein

Fragment din cartea Supă de pui pentru suflet, scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen. Poți citi, de asemenea, povestea Odihnească-se în pace. Înmormântarea lui Nu pot

* O poveste pe atât de reală, pe atât de frumoasă se poate regăsi și în discuția ÎN OGLINDĂ, cu Irina Petrea – cunoscută tuturor, în principal, ca Supernanny.

* #StimaDeSineContează


Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !