* Extras
Sheryl Sandberg este șefa departamentului de operaţiuni la compania Facebook și acesta este mesajul cu care își începe cartea.
Ultimele cuvinte pe care i le-am spus au fost: Eu adorm.
L-am cunoscut pe Dave Goldberg în vara anului 1996, când m-am mutat la Los Angeles, iar un prieten comun ne-a invitat pe amândoi la masă și la un film. Când a început filmul, am adormit imediat, cu capul pe umărul lui Dave. Îi plăcea să spună că asta însemna că eram interesată de el, până când, mai târziu, a aflat că – așa cum a spus-o chiar el – Sheryl adoarme oriunde și pe oricine.
*
Dave a devenit prietenul meu cel mai bun și m-a făcut să mă simt ca acasă la Los Angeles. M-a prezentat unor persoane foarte drăguțe, mi-a arătat câteva străduțe pe unde puteam evita aglomerația din trafic și se asigura mereu că am planuri atât pentru weekend, cât și pentru vacanțe. M-a ajutat să învăț să folosesc internetul și să ascult muzică de care nu mai auzisem până atunci. Când m-am despărțit de iubitul meu, a intervenit imediat și ca să mă consoleze, deși fostul fusese pușcaș marin și dormea cu o armă încărcată sub pat.
*
Spunea că a fost dragoste la prima vedere când m-a cunoscut, dar a avut mult de așteptat până când am încetat să mă întâlnesc cu toți ratații și să ies cu el. Dave era totdeauna cu câțiva pași înaintea mea. Dar, în cele din urmă, l-am ajuns. La șase ani și jumătate după acea ieșire la film, foarte emoționați, ne-am făcut planuri să plecăm împreună într-o excursie de o săptămână, conștienți că fie aveam să schimbăm direcția relației noastre, fie vom distruge o prietenie minunată. Ne-am căsătorit după un an.
*
Dave era punctul meu de sprijin. Când mă enervam, el rămânea calm. Când eram îngrijorată, îmi spunea că totul va fi bine. Când nu prea știam ce să fac, mă ajuta să-mi dau seama. Ca toate cuplurile căsătorite, am avut și noi urcușurile și coborâșurile noastre. Cu toate acestea, m-a înțeles întotdeauna, m-a susținut cu adevărat și m-a făcut să mă simt extraordinar de iubită. Credeam că îmi voi petrece tot restul vieții mele alături de el.
*
La 11 ani de la nunta noastră, am mers în Mexic ca să-l sărbătorim pe prietenul nostru Phil Deutch, care împlinea 50 de ani. Părinții mei au rămas cu fiul și fiica noastră în California, iar noi era foarte încântați să petrecem un weekend numai între adulți. Vineri după-amiaza, stăteam la piscină și jucam Coloniștii din Catan pe iPad-uri. Câștigam, ceea ce era ceva nou pentru mine, însă ochii mi se tot închideau. Când mi-am dat seama că oboseala mă va împiedica să-mi asigur victoria, am recunoscut: Eu adorm. Am cedat și m-am culcat. La 15:41 după-amiaza, cineva i-a făcut o poză lui Dave cu iPadul în mână, stând lângă fratele său, Rob, și lângă Phil. Eu dorm pe jos, pe o pernă, în fața lor. El zâmbește.
*
Când m-am trezit, după o oră, nu mai era pe scaun. Am intrat în piscină să înot cu prietenii noștri presupunând că s-a dus la sală, așa cum își propusese. Am fost surprinsă, dar nu îngrijorată când m-am întors în cameră să fac un duș și nu l-am găsit. M-am îmbrăcat pentru cină, mi-am verificat e-mailul și i-am sunat pe copii. Fiul nostru era necăjit pentru că el și prietenul său nu respectaseră regulile de la locul de joacă, s-au urcat pe un gard și și-au rupt tenișii, mi-a mărturisit printre lacrimi. I-am spus că îi apreciez sinceritatea și o să discut cu tati ca să stabilim cu cât va trebui să contribuie din banii de buzunar pentru o pereche nouă. Pentru că voia să știe sigur, puștiul nostru de clasa a IV-a m-a presat ca să mă decid. I-am spus că era genul de hotărâre pe care eu și tati o luam împreună, așa că va trebui să-l sun a doua zi.
*
Am ieșit din cameră și am mers jos. Dave nu era acolo. M-am dus pe plajă unde erau ceilalți din grupul nostru. Când nu l-am găsit nici acolo, am simțit un val de panică. Ceva nu era în regulă. Am strigat către Rob și soția sa Leslye: Dave nu e aici! Leslye a făcut o pauză, apoi m-a întrebat: Unde e sala? Am arătat către niște trepte din apropiere și am început să fugim. Încă îmi simt respirația și corpul contractându-se la auzul acelor cuvinte: Unde e sala? fără să nu-mi simt inima bătând cu putere.
L-am găsit întins pe podea, lângă bicicleta eliptică, cu fața ușor albăstrită și întoarsă către stânga, cu o mică baltă de sânge sub cap. Am țipat toți. Am început resuscitarea. Rob m-a înlocuit. A venit un doctor și l-a înlocuit pe el.
Cele 30 de minute în ambulanță mi s-au părut cele mai lungi din viața mea. În spate, Dave era pe targă, iar doctorul încerca să-l salveze. Eu, pe scaunul din față, unde m-au obligat să stau, plângând și implorându-l pe doctor să-mi spună că era încă în viață. Nu-mi venea să cred cât de departe era spitalul și mașinile nu se dădeau la o parte din fața noastră. Am ajuns în cele din urmă și l-au purtat în spatele unei uși masive de lemn refuzând să mă lase să intru. M-am așezat pe jos, iar Marne Levine, soția lui Phil, și una dintre prietenele mele cele mai apropiate, mă ținea în brațe.
*
După o vreme, care mi-a părut o veșnicie, am fost condusă într-o încăpere mică. Doctorul a intrat și s-a așezat la birou. Știam ce urma să-mi spună. După ce a plecat doctorul, unul dintre prietenii lui Phil a venit la mine, m-a sărutat pe obraz și a spus: Îmi pare rău. Cuvintele lui și sărutul mi-au oferit imediat imaginea a ceea ce avea să urmeze. Știam că acest moment se va întâmpla iar și iar.
Cineva m-a întrebat dacă voiam să-l văd pe Dave ca să-mi iau rămas-bun. Da – și nu voiam să plec. Mă gândeam că dacă stăteam pur și simplu în încăperea aceea și-l țineam în brațe, dacă refuzam să-l abandonez, aveam să mă trezesc din coșmar. Când fratele său Rob, și el în stare de șoc, a zis că trebuie să plecăm, am făcut câțiva pași pe coridor, și apoi m-am întors și am luat-o la fugă înapoi și l-am strâns cât de tare am putut. În cele din urmă, Rob m-a desprins cu blândețe de trupul lui. Marne m-a condus de-a lungul coridorului lung și alb ținându-mă de mijloc și împiedicându-mă să fug înapoi în încăperea aceea.
*
Și așa a început restul vieții mele. A fost – și încă este – o viață pe care nu aș fi ales-o niciodată, o viață pentru care eram complet nepregătită. Ce urma era de neimaginat. Să le spun copiilor că tatăl lor murise, să le aud țipetele, urmate de ale mele. Înmormântarea. Discursurile, unde toată lumea avea să vorbească despre Dave la trecut. Casa mea, care se umplea de fețe familiare, persoane care veneau la mine iar și iar spunându-mi aceleași cuvinte: Îmi pare rău pentru pierderea suferită.
Când am ajuns la cimitir, copiii au ieșit din mașină și au căzut la pământ, fără să mai poată face un pas. M-am întins pe iarbă și i-am ținut în brațe în timp ce plângeau în hohote. Verii lor au venit și s-au întins lângă noi, toți înghesuiți grămadă plângând și suspinând, în timp ce adulții încercau în zadar să le aline durerea.
Poezia, filosofia și fizica, toate ne învață că nu percepem corect timpul. Însă timpul curgea tot mai greu. Zi după zi, plânsetele și strigătele copiilor mei umpleau atmosfera. Când nu plângeau, îi urmăream îngrijorată așteptând următoarea clipă în care ar putea avea nevoie de alinare. Plânsetele și strigătele mele – în mare parte în minte, dar unele și cu voce tare – umpleau restul spațiului. Eram pustiită, simțeam un gol imens care îmi umplea inima și plămânii și îmi limita capacitatea de a gândi sau chiar de a respira.
Suferința este foarte solicitantă. La început, în primele zile, săptămâni și chiar luni, durerea a fost mereu prezentă, nu doar în interior, ci și la suprafață. Mocnind, zăbovind, măcinând. Apoi, ca un val, se ridica și îmi cuprindea întreaga ființă, ca și cum avea să-mi smulgă inima din piept. În astfel de momente, simțeam că nu mai pot suporta durerea nici un minut mai mult, darămite o oră.
*
Îl vedeam pe Dave întins pe podeaua sălii de gimnastică. Îi vedeam chipul peste tot. Noaptea, îl chemam strigând în gol: Dave, mi-e dor de tine. De ce m-ai părăsit? Te rog, vino înapoi. Te iubesc… În fiecare seară, plângeam până adormeam. Mă trezeam în fiecare dimineață și treceam mecanic prin etapele zilei, adesea uimită că lumea continua să funcționeze fără el. Cum puteau toți să-și vadă de treabă, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat? Oare nu aflaseră?
Evenimentele obișnuite au devenit adevărate lovituri pentru mine. La ședința cu părinții, fiica mea mi-a arătat ce scrisese cu opt luni în urmă, în prima zi de școală: Sunt în clasa a II-a. Mă întreb ce se va întâmpla în viitor. M-a lovit ca un trăsnet faptul că, atunci când a scris acele cuvinte, nimeni nu se gândea că avea să-și piardă tatăl înainte să termine clasa a II-a. Clasa a II-a. Mă uitam la mânuța ei din mâna mea, la fețișoara ei dulce uitându-se la mine și așteptând să vadă dacă îmi plăcea ce scrisese. M-am poticnit și aproape că era să cad, însă ei i-am spus că mă împiedicasem. În timp ce pășeam în încăpere, m-am uitat tot timpul în jos, ca să evit privirea celorlalți părinți și să nu izbucnesc în plâns.
*
Evenimentele importante erau și mai dureroase. Dave dăduse întotdeauna importanță primei zile de școală și le făcea copiilor o mulțime de fotografii când ieșeau pe ușă. Am încercat să mă mobilizez și să procedez la fel. La aniversarea fiicei mele, am stat în dormitorul meu cu mama, sora mea și Marne. Nu mă simțeam în stare să cobor și să fac față, nu mai spun să și zâmbesc. Știam că trebuia să o fac pentru fiica mea și mai ales pentru el. Dar voiam să o fac împreună cu Dave.
Erau momente în care chiar și eu îmi puteam da seama de umorul unor situații. De exemplu, la coafor, am pomenit că nu puteam dormi. Stilistul meu a pus foarfeca jos, a deschis ușor geanta și a scos de acolo niște pastile de Xanax, în toate formele și dimensiunile posibile. Am refuzat, dar am apreciat gestul său. Într-o zi vorbeam cu tata la telefon și mă plângeam că toate cărțile despre suferință au titluri groaznice: Death Is of Vital Importance (Moartea este de o importanță vitală) sau Say Yes to It (Accept-o). (De parcă aș putea să-i spun nu.) În timp ce vorbeam la telefon, a sosit una nouă, Moving to the Center of the Bed (Dormind în mijlocul patului). Într-o altă zi, venind spre casă cu mașina, am pornit radioul ca să-mi mai distragă atenția de la gândurile mele. Toate melodiile erau din ce în ce mai groaznice. Somebody That I Used to Know (Cineva pe care l-am știut). Groaznic. Not the End (Nu e sfârșitul). Țin să vă contrazic. Forever Young (Veșnic tânăr). Nu și în cazul acesta. Good Riddance: Time of Your Life (Momentul vieții tale). Nu și nu. În cele din urmă, m-am oprit la Reindeer(s) Are Better than People (Renii sunt mai buni decât oamenii).
*
Prietenul meu Davis Guggenheim, producător de filme documentare, mi-a spus că a învățat să lase povestea să curgă de la sine. Nu începe fiecare proiect știind cum se va sfârși povestea, pentru că aceasta trebuie să se dezvăluie singură. Își făcea griji că voi încerca să-mi controlez durerea, așa că m-a încurajat să o ascult, să o țin aproape și să o las să-și urmeze cursul. Mă cunoaște foarte bine. Am căutat diverse moduri de a pune capăt stării de tristețe, am încercat să o pun într-o cutie și să o arunc. La început, nu mi-a ieșit deloc. Suferința câștiga de fiecare dată. Chiar și când păream calmă și stăpână pe mine, durerea era mereu prezentă. Fizic, eram la o ședință sau le citeam copiilor mei, dar mintea îmi fugea la podeaua acelei săli de sport.
Nimeni nu mi-a spus vreodată că durerea seamănă atât de mult cu frica, scria C.S. Lewis. Frica era constantă și aveam senzația că durerea nu o să dispară niciodată. Valuri de durere aveau să mă lovească până când nu mai puteam să stau în picioare, până când nu mai eram eu. În perioada cea mai grea, la două săptămâni după ce a murit, am primit o scrisoare de la o cunoștință care avea în jur de 60 de ani. Deoarece trăise astfel de momente înaintea mea, și-ar fi dorit să-mi ofere câteva sfaturi bune, dar nu avea. Își pierduse soțul cu câțiva ani în urmă, iar pe prietena ei cea mai bună în urmă cu un deceniu, însă nu simțea că timpul îi estompase durerea. Oricât de mult aș încerca, nu-mi vine nici măcar un lucru în minte care te-ar putea ajuta. Scrisoarea aceea, trimisă fără îndoială cu cele mai bune intenții, mi-a distrus speranța că, într-o bună zi, durerea va dispărea. Simțeam că această suferință mă sufocă, iar anii ce urmau păreau nesfârșit de lungi și pustii.
*
L-am sunat pe Adam Grant, psiholog și profesor la Wharton, și i-am citit scrisoarea aceea șocantă. Cu doi ani în urmă, Dave citise cartea lui Adam, A da și a lua, și l-a invitat să vorbească la SurveyMonkey, unde era director executiv. În seara aceea, Adam a venit la noi la cină. Acesta studiază modul în care oamenii își găsesc motivația și sensul, astfel am început să vorbim despre provocările cu care se confruntă femeile și în ce mod ar putea activitatea lui să influențeze acest aspect. Am început să scriem împreună și ne-am împrietenit. Când a murit Dave, Adam s-a urcat imediat în avion și a străbătut toată țara ca să fie prezent la înmormântare. Lui i-am mărturisit teama mea cea mai mare – copiii mei nu vor mai fi niciodată fericiți. Alții au încercat să mă încurajeze cu povești personale, dar Adam mi-a prezentat date concrete: după pierderea unui părinte, mulți copii sunt surprinzător de rezistenți. Au în continuare o copilărie fericită și devin adulți echilibrați.
Simțind disperarea din glasul meu, după ce i-am citit scrisoarea, Adam s-a urcat în avion și a traversat țara ca să mă convingă că există o rezolvare la această suferință aparent fără sfârșit. Voia să-mi spună față în față că, în ciuda faptului că durerea nu putea fi evitată, existau totuși anumite lucruri pe care le puteam face pentru a reduce suferința mea și a copiilor mei. Mi-a spus că, după șase luni, mai mult de jumătate dintre cei care pierd un partener de viață depășesc ceea ce psihologii clasifică drept doliu acut. Adam m-a convins că, deși durerea mea trebuie să-și urmeze cursul, convingerile și acțiunile mele puteau influența cât de repede depășeam punctul în care mă aflam și unde ajungeam.
*
Nu cunosc pe nimeni care să fi avut parte numai de bucurii. Toți ne confruntăm cu probleme. Pe unele le anticipăm; altele ne iau prin surprindere. Pot fi lucruri tragice, cum este moartea subită, sfâșietoare a unui copil, o relație care se destramă sau dezamăgirea unui vis neîmplinit. Întrebarea este: când se întâmplă lucrurile acestea, ce facem în continuare?
Am crezut că reziliența e capacitatea de a trece peste o suferință, așa că l-am întrebat pe Adam cum îmi dau seama cât de rezilientă sunt. Mi-a explicat că nivelul de reziliență al unei persoane nu este fix, așa că mai potrivit ar fi să întreb cum pot deveni rezilientă. Aceasta este puterea și viteza de reacție pe care o avem când ne confruntăm cu probleme – și poate fi dezvoltată. Nu înseamnă cât ești tu de puternic, ci cum reușești să depășești o situație dificilă.
De când Dave nu mai este printre noi, foarte mulți oameni mi-au spus: Nici nu vreau să-mi imaginez. Ce vor să spună? Că nu-și pot imagina să li se întâmple lor așa ceva sau nu-și pot imagina cum stau de vorbă cu ei, în loc să plâng ghemuită într-un colț? Îmi aduc aminte că am simțit același lucru când un coleg s-a întors la birou după ce și-a pierdut copilul sau când am văzut un prieten care își cumpăra o cafea după ce a fost diagnosticat cu cancer. Însă acum, când mă aflu de partea cealaltă, răspunsul meu a devenit: Nici eu nu-mi pot imagina, dar nu am de ales.
Nu aveam de ales, trebuia să mă ridic din pat în fiecare zi. Nu aveam altă soluție decât să trec peste starea de șoc, de durere, peste sentimentul de vină a supraviețuitorului. Nu aveam de ales decât să încerc să merg mai departe și să fiu o mamă bună pentru copiii mei. Nu puteam decât să încerc să mă concentrez și să fiu o colegă bună la birou.
*
Pierderea, durerea și dezamăgirea sunt lucruri foarte personale. Toți trecem prin situații unice și reacționăm diferit la acestea. Totuși, bunătatea și curajul celor care mi-au împărtășit experiențele lor m-au ajutat să trec peste experiența mea. Unii dintre ei sunt prietenii mei cei mai apropiați. Alții, persoane complet străine care mi-au împărtășit public experiențele și sfaturile lor – uneori, chiar prin intermediul unor cărți cu titluri groaznice. Iar Adam, răbdător și totuși insistent, îmi spunea că această perioadă neagră va trece, dar va trebui să fac ceva în privința asta. Îmi spunea că, chiar și când mă confrunt cu cea mai mare tragedie a vieții mele, pot exercita un oarecare control asupra impactului acesteia.
*
Această carte este încercarea mea și a lui Adam de a împărtăși ceea ce am aflat despre reziliență. Am scris-o împreună, dar, pentru a simplifica lucrurile și a le exprima mai clar, povestea este spusă de mine (Sheryl), în timp ce referirile la Adam se fac la persoana a treia. Nu pretindem că speranța va avea de fiecare dată câștig de cauză în fața durerii, pentru că nu va fi așa. Nu pretindem că am trecut prin orice tip de pierdere sau că ne-am confruntat cu orice tip de dificultate. Nu este cazul. Nu există nici un mod corect sau adecvat de a suferi sau de a face față provocărilor, prin urmare, nu avem răspunsuri perfecte. Nu există răspunsuri perfecte.
Mai știm și că nu toate poveștile au un final fericit. Pentru fiecare poveste optimistă pe care o spunem aici, există altele în care circumstanțele au fost prea greu de depășit. Recuperarea nu începe din același punct pentru fiecare. Războaiele, violența, discriminarea sistematică, atât sexuală, cât și rasială distrug vieți și comunități. Discriminarea, boala și sărăcia produc și mai multe tragedii. Adevărul trist este că necazurile nu sunt distribuite în mod egal între noi; grupurile marginalizate și defavorizate au mai multe lucruri pentru care să se lupte și pentru care să sufere.
Oricât de dramatică a fost experiența familiei mele, realizez cât de norocoși suntem să avem foartă multă susținere din partea întregii familii, a prietenilor și a colegilor și o situație financiară de care foarte puțini au parte. Am învățat, de asemenea, că dacă vorbim despre cum să găsim puterea de a depăși greutățile, nu înseamnă că nu trebuie să mai depunem niciun efort pentru a preîntâmpina greutățile. Ceea ce facem în comunitățile și companiile noastre – politicile publice pe care le implementăm, felul în care ne ajutăm unii pe alții -, prin toate acestea ne putem asigura că vor suferi mai puțini oameni.
Cu toate acestea, oricât am încerca să împiedicăm greutățile, discriminările și traumele, acestea există și trebuie să le facem față. Ca să putem lupta pentru schimbarea de mâine, trebuie să construim reziliența astăzi. Psihologii au studiat cum să îți revii după o serie întreagă de necazuri – de la pierdere, respingere și divorț, la traumatisme și boală, de la eșec la dezamăgire. Odată cu trecerea în revistă a cercetărilor, împreună cu Adam am căutat persoane sau grupuri care au depășit probleme obișnuite sau extraordinare. Poveștile lor au schimbat modul în care percepem reziliența.
*
Această carte vorbește despre capacitatea ființei umane de a persevera. Analizăm măsurile pe care le pot lua oamenii, pentru a se ajuta pe ei, dar și pe cei din jur. Analizăm psihologia și provocările pe care le presupune recâștigarea încrederii și redescoperirea bucuriei. Abordăm diverse moduri de a vorbi despre tragedie și de a-i consola pe prietenii aflați în suferință. De asemenea, discutăm și ce anume presupune crearea unor comunități și a unei societăți reziliente, educarea unor copii puternici și a iubi din nou.
Acum știu că este posibil să cunoști o creștere post-traumatică. În urma celor mai dure lovituri, oamenii pot găsi o putere mai mare și un sens mai profund. De asemenea, cred că este posibil să treci printr-o creștere pre-traumatică – adică nu este nevoie să trăiești tragedia pentru a-ți construi reziliența față de orice te-ar aștepta în viitor.
*
Mă aflu doar la începutul călătoriei mele. Clipele cumplite de suferință au trecut, dar tristețea și dorul rămân în continuare. Încă încerc să găsesc modalități de a depăși această situație și învăț multe lucruri deprinse din lecțiile din această carte. Ca majoritatea celor care au trecut printr-o tragedie, sper să pot găsi sensul și chiar bucuria – și să-i ajut și pe alții să facă la fel.
Privind în urmă, la cele mai întunecate momente, pot vedea că au existat semne de speranță chiar și atunci. Un prieten mi-a reamintit că, atunci când copiii mei au izbucnit în lacrimi la cimitir, le-am spus: Acesta este al doilea cel mai rău moment din viața noastră. Am supraviețuit prima dată și vom supraviețui și de data aceasta. De acum înainte va fi din ce în ce mai bine. Apoi, am început să cânt un cântec pe care îl știam din copilărie: Oseh Shalom, o rugăciune pentru pace. Nu-mi amintesc când am hotărât să cânt și nici cum am ales acest cântec. Mai târziu, am aflat că este ultimul vers din Kadiș, rugăciunea evreiască pentru priveghi, și poate tocmai de aceea mi-a venit în minte. Imediat, toată lumea a început să cânte cu mine, inclusiv copiii, care s-au oprit din plâns. De ziua fiicei mele, m-am ridicat de pe podeaua dormitorului și am zâmbit pe tot parcursul petrecerii, la care, spre uimirea mea, am observat că s-a distrat de minune.
La numai câteva săptămâni de la pierderea lui Dave, vorbeam cu Phil despre o activitate tată-fiu. Am pus la cale un plan în care cineva să-i țină locul. În momentul acela i-am strigat lui Phil: Dar eu îl vreau pe Dave! M-a luat în brațe și mi-a spus: Planul A nu e disponibil. Așa că haide să valorificăm la maximum Planul B.
Viața nu este niciodată perfectă. Cu toții suntem nevoiți câteodată să apelăm la un plan B. Cartea aceasta ne va ajuta să îl valorificăm la maximum.
* Înspre tema acestei cărți, se poate asculta
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Zâmbetul Soarelui 
Păreri