Zâmbetul Soarelui

Femei perfect de imperfecte este titlul unei cărți scrise de opt femei ce au trecut prin diferite experiențe de viață, care le-au determinat să facă loc schimbării la 360 de grade.

Este genul de carte care te poartă prin cele mai extreme emoții și te ajută să tragi concluzii în sfera a ceea ce trăiești zi de zi.

Mi-a plăcut mult această înșiruire inspirată de rânduri de povești personale cu iz de tâlc la final. Am citit tot în mai puțin de 24 de ore și-mi rămâne permanent în parcursul vital.

Până te hotărăști să o pui în biblioteca ta, am extras câteva pasaje, cu trimitere la autor, dar nu în ordinea în care sunt prezentate în carte. Ah și să nu uit, eroinele, personajele principale, profesionistele, femeile frumoase care expun, au o cam mare legătură cu orașul Iași.

***

Raluca Luca

Cine sunt eu? Sunt un muritor de rând căruia îi place să zăbovească printre filele nescrise ale vieții. Îmi pierd vremea ascultându-mi gândurile, citind o carte sau zăbovind într-o discuție cu un om drag, la un ceai.

Pentru că sentimentul de libertate e neprețuit, iar pasiunile sunt un pericol pentru el, mă declar admiratoare și nu pasionată. Refuz cu greu o plimbare cu motorul sau câteva ore cu scârțâit de cauciuc. Se pare că am și eu păcatele mele.

… Întâmplător mă întreb dacă mă definesc ele pe mine sau eu pe ele. Tind să cred că eu sunt principalul vinovat pentru că iubesc încrederea, perfecțiunea și frumosul. Și cred doar în puterea individului de a face posibil și ceea ce pare imposibil.

Cine vreau eu să fiu? Vreau să fiu om, unul frumos. Vreau să te privesc în ochi, oricine ai fi tu, să îți zâmbesc sincer, să îți mulțumesc, să îți spun te iubesc dacă asta simt pentru tine, să îți inspir calm în cele câteva minute pe care le petrecem împreună. Să te simți acasă în prezența mea, să simți că ești în locul în care îți dorești să fii în acel moment, oriunde am fi.

***

Alexandra Cristea

Dintotdeauna mi-a plăcut să colecționez citate: să le descopăr, să le transcriu și apoi să le recitesc, până când sensul cuvintelor îmi rămânea întipărit, pe veci, în suflet. Acum le găsești pretutindeni, distribuite până la epuizare pe rețelele de socializare, imprimate pe tricouri, căni, poșete și chiar piele de om.

Când eram eu copilă, însă, agenda era cam singurul loc unde le puteai aduna.

O am și-acum: agenda mea bleumarin, cu texte decupate de prin reviste, cu fotografii ale artiștilor mei preferați, cu versuri din cântece depresive și cuvinte mărețe, scrise de autori ce sufereau din dragoste. În fiecare zi o deschideam și reciteam fiecare pagină înainte să adaug un alt fragment. De la Metallica la Jane Austen, de la Gun N’s Roses la Bacovia, am adunat tot soiul de fraze, rime și subînțelesuri, care mă fac și acum să zâmbesc și să retrăiesc clipele adolescenței.

Iar, la un moment dat, răsfoind-o, am dat de niște vorbe care ar putea rezuma întreaga mea viață sentimentală:

Într-o bună zi, o să apară cineva deosebit în viața ta, care o să te facă să înțelegi de ce nu au funcționat relațiile tale anterioare!

***

Andreea Marinciu

Așa a început călătoria mea pe un drum noroios și urât.

Era o seară călduroasă de vară. Cu o zi înainte ca el să împlinească 23 de ani. Probabil râdeam și glumeam când lui i-a sunat telefonul și eu am pus mâna să văd cine îl suna. Era cealaltă. M-am zbătut să pun prima mâna pe telefon și să îi răspund, să îi spun că sunt eu cea-care-este-acum-cu-el, oficiala. Atunci am primit prima palmă. O palmă care m-a dat cu capul de bordul mașinii și mi-a zdruncinat toate gândurile celor 20 de ani. A urmat o tăcere în care nu ne mai gândeam la nimic. Abia respiram, eram într-o transă asemănătoare cu acele momente în care deschizi pentru prima dată ochii după ce ai ieșit din operație. Tot trupul îți este amorțit și până și gândurile te dor.

Am refuzat să fac o șcenă, am refuzat să spun ceva pentru că deja eram pe drumul greșit în care îi găseam lui scuze și mie motive de vinovăție.

Între timp pe rănile mele au crescut flori. Frumoase flori de primăvară, de copaci în floare. Am învățat dezamăgirea și disperarea, sentimentul că ți se rupe și ultima celulă din tine, am învățat strigătul mut, dar și pe cel din cuvinte pe care nu îl aude nimeni. Că oamenii sunt și așa. Și violenți, și lași, și că te lasă la greu, și slabi, și dependenți și că uneori nu poți lupta pentru tine. Am învățat că pot să ascund adevăruri dureroase dacă vreau și că nu există dragoste pe care nu o poți uita, că putem fi al dracului de iraționali dacă vrem și că ne pierdem respectul pentru noi într-o secundă, că există alegeri greșite, că poți să accepți violența, șantajul, furtul, amenințările cu moartea. Că suntem discriminate ca femei.

Există urechi care te aud dacă strigi în direcția potrivită. Există oameni care își asumă riscuri pentru tine atunci când tu nu ești capabil. Există viață după violență. Trebuie să spui Ajutor.

***

Andreea Ignat

Hai să recunoaștem! Noi, femeile, suntem o specie aparte! Nu degeaba se plâng atâta bărbații că nu ne înțeleg, când, de fapt… nici noi nu prea ne înțelegem. Ba suntem nemulțumite, ba vrem altceva, dar nu știm nici măcar noi ce e acel ceva mai exact. Visăm în fiecare zi cu ochii deschiși la cai verzi pe pereți și nu ezităm să ne întrebăm Cum ar fi dacă…?. În plus, gândim zece chestii pe minut și suntem în stare să ne gândim la tot felul de lucruri până și în cele mai inadecvate locuri. Ce mai, suntem un ecran cu sute de tab-uri deschise și ne credem super-eroine gata în orice moment să salveze lumea!

Și am vrea noi să ghicească și ei măcar o dată, dom’le, la ce ne gândim, să ne facă acea surpriză care coace în capul nostru de atâtea luni, să ne spună acele cuvinte la care visăm, să facă efectiv lucrurile pe care așteptăm să le facă. Aluziile nu funcționează cu ei! Altfel, toate așteptările tale sunt degeaba, iar dezamăgirea își face loc imediat! Ah, și e musai să le reamintești și să le zici de mai multe ori ce și cum! Cu liste scrise, cu remindere și grafice!

***

Carmen Păun

Sarcina a venit ca ceva absolut natural în viețile noastre, aproape imediat după ce am terminat cu nunta. Ne iubeam și părea perfect natural ca un botez să urmeze bucuriei de a fi devenit soț și soție. Asta e, recunosc, nu sunt vreo femeie super modernă sau ultra interesantă care să amâne aceste momente. Sunt una dintre milioanele de femei care pune mare preț pe conceptul de familie pentru că așa am crescut și, cu bune și rele, am crescut frumos. Până la urmă, mișcarea feministă presupune libertatea de a alege, nu-i așa?

***

Irina Butnaru

S-au întâmplat multe. Și bune și rele, dar în ultima perioadă nu am știut să le apreciez, așa cum ar fi trebuit, pe cele bune, și m-am concentrat mai mult pe cele rele. Acum mi se pare o prostie. Atunci mi se părea normal. În loc să apreciez ceea ce era frumos și important în viața mea, mă canalizam pe tot ceea ce nu funcționa așa cum aș fi vrut și mă dădeam cu capul de pereți, întrebându-mă de ce mi se întâmplă mie niște lucruri, în loc să mă întreb ce alternative și soluții aș avea să le rezolv.

Am înțeles că timpul petrecut cu fiecare din cei la care țin sau pe care îi iubesc poate fi un timp de calitate, care să mă învețe mereu ceva nou despre mine și despre ei. Am ales să văd soarele de dincolo de nori, am ales să fiu recunoscătoare pentru aici și acum, am ales să văd partea pozitivă și frumoasă chiar și în situațiile care păreau a fi cufundate doar în negură. Astfel, s-a confirmat faptul că, dacă aduc schimbări la propria persoană, acestea vor genera schimbări de la cei din jur, ca un răspuns automat.

***

Smaranda Biliuți

Am o familie fără să fiu resemnată în rutina rolului de mamă. Eu nu sunt doar o mamă, sunt și femeie, iubită și prietenă și tovarăș de motor! Am impresia că fiecare rol are locul său în minte și-n sufletul meu. 

Eu port jeans, tricouri, rochițe, haine normale, fără pretenții. Am învățat să spun ce gândesc cât pot de des, e drept că doar de vreo câțiva ani și doar datorită lui Buți, dar am învățat și oamenii au început să se obișnuiască, ba chiar să aprecieze asta! Am grijă cât pot de bine de familie și de casă, fără să mă gândesc că trebuie să fiu Wonder Woman și să fie totul bec, iar cina să fie aburindă pe masă, când intră Domnul în casă. 

Am grijă să-mi fac treaba la birou și, deși uneori pot părea prea relaxată, sunt nopți în care trec în revistă ce-am făcut și ce mai am pe listă.

***

Nancy Samargiu

Îmi place să și fac ce spun, nu doar să las la nivel de vorbe. Dar aceste texte nu sunt de fapt despre noi, Belvele, ci despre valori, despre ce au oamenii mai bun în ei, despre lucrurile mărunte dar care ne pot face viața mai plăcută, mai ușoară. 

Personal, doresc să cred că aprecierea de care mă bucur își are rădăcina în respectul pe care îl am pentru cei din jur, indiferent dacă lucrează ca portari, femei de serviciu sau sunt directori și șefi, și că pun în practică ceea ce spun. Fără compromisuri. Și este o stare superbă!

Editura Libris Editorial, 2017

* O melodie care poate da o parte de contur (poate) poveștilor

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

Etichete:Femei perfect de imperfecte carte 2021 păreri, Femei perfect de imperfecte review 2021, Irina Rimes N-avem Timp