Tag Archives: Eduard POPOVICI Liga Studenţilor Electronişti Bucureşti

Eduard POPOVICI – Numere. O poveste

14 mai
1. Când au început să realizeze că sunt mai mulţi, dar că unii dintre ei mai şi dispar, oamenii au inventat numerele. Dispariţia de persoane, în care erau implicaţi fie alţi oameni, fie animale, nu cred să se fi redus, dar numerele au rămas.
2. Mai întâi au fost numerele naturale, pentru că era natural ca numărul oamenilor să nu fie cu zecimale şi nici negativ. Era raiul pe pământ, totul era întreg şi pozitiv.
3. Cu timpul însă, când oamenii au început să îşi noteze câţi mai rămăseseră, a trebuit inventată noţiunea de număr negativ, pentru a putea discuta despre câţi au mai dispărut. Pentru că numărul lor rămânea întreg, numerele se numeau întregi. Limita imaginaţiei lor trecuse de bariera lui zero. Se inventase negativismul.
4. Când au înţeles că în afară de ei, oamenii, pe lume mai există şi gândirea, oamenii i-au dat un nume, raţiunea. S-au numit raţionali. Nu mai gîndeau doar în întregi, pentru că au realizat că nu toţi oamenii sunt întregi. Îi numărau separat pe chiori, pe surzi, … Fracţiile i-au ajutat şi să împartă, şi-au descoperit comunitatea. În acelaşi timp însă, au apărut raţionalizarea hranei, raţiunea de stat, şi … divide et impera. Aplicând diviziunea chiar raţiunii, oamenii au creat şi specializarea pe domenii. Matematicienii erau specialiştii în teoria numerelor. Ei doborâseră încă o limită a imaginaţiei, întregul. Se inventase diversitatea.
5. Tot raţionând, unii dintre oameni au realizat toată povestea asta, şi s-au întrebat, care e următoarea limită de doborât? Acum abordau raţional problema. Cei mai avansaţi întru raţiune au descoperit însă … paradoxurile. Iar unul dintre ele era că … dincolo de raţiune mai e ceva! Cei specializaţi în matematică au găsit primii termenul, iraţional, şi i l-au aplicat numărului. Era iraţional pentru că era infinit, pentru că oricât i-ar fi căutat o fracţie, ştiau că nu i-o vor găsi. Cum în specializările raţionaliste era deja prea mare concurenţa, mulţi au migrat spre iraţional. Matematicienii au tot încercat să păstreze o legătură cu ei, dar foarte rar au reuşit. Cei ce încercau să aplice cunoştinţele din raţional pentru a înţelege iraţionalul, întotdeauna au eşuat. La fel şi cei ce deprinseseră iraţionalul şi căutau căi de a explica raţionalul din punctul lor de vedere. Realitatea nu îi lasă pe nici unii să aibă supremaţie. Dar omenirea doborâse o nouă limită a imaginaţiei, raţiunea. Se inventase ireconcilierea.
6. Încet-încet, o nouă idee s-a înfiripat, oare lumea nu e mai complexă decât credem noi? Oare tot ce ştim şi credem e doar raţional sau iraţional? Nu ar putea fi ambele, Realitatea? Pentru a putea găsi o astfel de cale de mijloc, ei aveau nevoie de ceva nou, Imaginaţie cu „i” mare. Imaginarul i-a ajutat să înţeleagă Realitatea, deşi el nu era chiar parte a ei. Era mai degrabă o interpretare a Realităţii Imediate. Era o Realitate Alternativă, Virtuală, Potenţială. Complexă lumea asta, iar matematicienii s-au grăbit şi ei să-i dea o formă numerică. Apăruseră numerele complexe. Partea lor reală era ceea ce îi ajuta să modeleze Realitatea imediată, iar cea imaginară alternativele potenţiale.
7. Epilog. Chiar dacă nu putea reconcilia calea Raţională cu cea de Dincolo de Raţiune, noua paradigmă reuşea să explice limita dintre cele două. Limita realităţii imediate fusese şi ea depăşită. Şi diversitatea a fost afectată, pentru că i se dădea o nouă dimensiune, cea imaginară, ce părea cu mult, mult mai bogată. Unii pretindeau că numerele complexe erau o interpretare radicală a negativismului. Chiar de era sau nu aşa, ele îl zdruncinaseră. Nu era din nou paradisul, dar lumea era ceva mai suportabilă.
(2004)

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Eduard POPOVICI – Sfere. O poveste.

3 mai

Vă invit să citiţi o altă poveste frumoasă scrisă de Eduard POPOVICI. Este despre sfere… sau, poate, … despre viaţă…

Partea I

Într-o zi, am întrebat-o:

– Cum arătam când m-am născut, mamă?

– Erai ca un glob de cleştar. Dar de ce mă întrebi?

“De ce oare tocmai glob de cleştar?” Şi am adormit.

… … …

Privind în josul văii, parcă aş fi încercat să citesc cuiva în palmă.

“Tocmai de acolo venim noi?”. Părea momentul potrivit pentru a deschide discuţia.

– Ştiţi, m-am gândit mult timp la asta, noi oamenii cred că suntem nişte sfere.

– Prietena mea, când îmi vorbea de aură, chiar îmi spunea că e aproape sferică. Ştii, ea spunea că sferele astea se întrepătrund.

– Mda, interesant.

– Eu mă gândeam un pic la altceva.

– Aaa, te uiţi la valea asta şi parcă te vezi rostogolindu-te, nu-i aşa? Ha, ha, ha…

– Nu, sigur nu e asta. E ceva mai filozofic. Poate nu e momentul …

– Hai, măi! Glumeam şi eu. Hai spune, spune tot!

– Uite, tu spuneai că omul este suma experienţelor lui, nu?

– Da, am spus asta.

– De fapt, experienţele unei persoane sunt interacţiunile lui cu lumea. Sunt reflectări ca în oglindă ale experienţelor lumii cu acea persoană.

– Probabil.

– Atunci omul ar putea fi ca o oglindă care reflectă lumea.

– Mda.

– Dar o persoană nu poate reflecta toată lumea. E ca şi cum ar reflecta-o pe toată, dar deformat. Omul e ca o oglindă sferică.

– Ahaa, aici voiai să mă aduci. Ha, ha …

– Nu, ăsta e doar un popas. Omul care reflectă lumea e ca o oglindă sferică. Însă când vine în lume, e ca un glob de cleştar.

– Şi ce îi poate transforma cleştarul în oglindă?

– Experienţele sale?

– Şi nu îi vezi pe oameni decât ca pe oglinzi? Adică, nu sunt căi prin care îţi poţi recăpăta aspectul de cleştar?

– Ba sunt. Sfera poate redeveni de cleştar.

– Şi cum ştii când ţi se întâmplă asta?

– Dar nu ţi-e clar? Atunci când redevii cleştar lumina îţi pătrunde în toată fiinţa …

Continuarea

“Din nou a meritat efortul … putem iar admira Valea Cerbului.”

– Ce facem? Coborâm? Ne prinde seara!

– Nuuu! Adică eu nu plec acum. Mai bine tragem o fugă, la întoarcere.

– Bine, rămân şi eu.

– Şi noi.

– Cred că nu ai răspuns la întrebare, mai devreme. Cum faci să transformi oglinda în cristal?

– Ca să înţelegi, închipuie-ţi o cutie şi un geam transparent pus în dreptul deschiderii. Daca te uiţi la geam, el te reflectă. Cu cât e mai puţină lumină în spatele geamului, cu atât reflectă mai bine. Cu atât mai mare îţi dă iluzia oglinzii.

– Adică sugerezi că, deşi e doar un geam transparent, el pare o oglindă?

– Iar dacă faci lumină în spatele lui, iluzia oglinzii dispare.

– Atunci nu suntem oglinzi sferice? E o iluzie doar?

– Exact. Lipsa luminii produce iluzia.

– Lumina care, atunci când venim în lume, există de fapt în noi?

– Fireşte, venim în lume globuri de cleştar.

– Şi ce ne schimbă? Din ce vine iluzia oglinzii?

– Chiar tu ai spus că suntem suma experienţelor noastre. Experienţele noastre produc iluzia.

– Şi cum putem redeveni cleştar?

– Îndepărtând iluzia.

– Ei, dar nu ne putem îndepărta experienţele!

– Nimeni nu îşi poate îndepărta propriile experienţe!

– Nu, nu îndepărtându-le pe ele. Îndepărtând ideea că sunt ale noastre.

– Aha!

– Iar ceea ce obţinem e lipsa experienţelor noastre. Locul lăsat de ele e luat de lumină.

– Ha, ha! Iluminare care va’ să zică!

– Şi ce se întâmplă atunci cu cei ce nu apucă să redevină cleştar cât timp trăiesc?

– Răspunsul poate fi simplu, doar toţi venim şi plecăm ca sfere de cleştar. Când pleacă, cei ce pleacă, rămân fără experienţele lor. Şi astfel, văd lumina …

– Capătă sens povestea! Şi totuşi, care e rostul nostru, ca sfere de cleştar? De ce jucăm pe rând jocul iluziei?

– Aici e cea mai mare dintre iluzii. Când vezi lumina realizezi asta. Atunci ştii că nu există oglinzile. Că doar ideea că posezi ceva provoacă iluzia. Dar dacă nu posezi nimic, cum să îţi pui problema dacă ai un rost?

(Ianuarie 2005)

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Eduard POPOVICI – Numere. Altă poveste

31 mart.

Te  invit să citeşti o altfel de poveste despre numere, scrisă acum 12 ani,                      de Eduard POPOVICI                                                                             

Eu o caracterizez ca fiind extrem de interesantă. Tu ?

Eduard POPOVICI

Eduard POPOVICI

.

Motto:
„Unul îl creează pe Doi,
Doi îl creează pe Trei,
Iar Trei creează toate lucrurile.”

„- Unu a fost dintotdeauna.”
„- De unde ştii ?”
„- Dacă nu ar fi aşa, tot ce a fost înainte nu ar conta. Nu ar fi un înainte. Întotdeauna începe cu Unu. Înainte nu putea fi decât ceva ce nu poate fi gândit, să-i spunem Tao.”
„- Eşti sigur de asta?”
„- Şi, dacă nu ar fi aşa, ai prefera să mă opresc aici ?”
„- Desigur, nu!”
„- Atunci ascultă! Dacă nu ar fi nu s-ar povesti. Unu e dintotdeauna. Făra el nu s-ar povesti.
Doi e prima poveste a lui Unu. El face povestea posibilă. Simpla, cea mai veche poveste, poveste veche ca şi timpul. Într-un capăt Unu, în celălalt Doi. În afară de ei nimic, două capete totuna. Diferite, opuse, dar alăturate, unite. Unite prin spaţiul lipsă dintre ele.
Pe Trei, Doi l-a creat în centru. Ceva neutru, în mijloc, umplând spaţiul dintre Unu şi Doi. Trei, calea ce îi uneste şi desparte, prin Unitatea luată de la Unu, şi Dualitatea de la Doi.
Trei a creat apoi pe Patru, împreună cu Unu, pe Cinci, împreună cu Doi, şi pe Şase, împreună cu amândoi. Era maximum pe care îl puteau face împreună.
Când l-a creat pe Şapte, Trei s-a folosit de propriile lui creaţii. S-a simţit minunat, creaţiile lui începuseră să creeze.”

(01.04.2004)

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-