Zâmbetul Soarelui

Iată o lecţie aspră, pe care o găsim în povestirile din străvechile timpuri creştine.

O femeie de neam grec, care locuia în Alexandria, în Egipt, a hotărât să-şi părăsească familia şi să se retragă în pustiu, ca să aştepte sfârşitul lumii. Scripturile vesteau că Apocalipsa era aproape, totul o arăta; trebuia să aibă un suflet curat pentru a întâmpina venirea lui Mesia, mort pe cruce în urmă cu aproape două sute de ani şi care avea să se înalţe în plină slavă deasupra norilor, pentru a-i despărţi pe cei buni de cei răi.

Femeia şi-a părăsit bărbatul şi copiii noaptea, în mare taină. Şi-a luat câteva veşminte şi ceva bani. Înainte de ivirea zorilor, ieşise din oraş şi se îndrepta spre pustiu. Cu câteva luni înainte, un predicator aflat în trecere pe acolo o botezase. Din ziua aceea, de câte ori putea, mergea la adunările creştinilor, care se ţineau mai mult pe ascuns. Acum pleca spre a se regăsi în pacea deşertului, în faţa lui Dumnezeu cel adevărat.

A mers toată ziua, a dormit printre bolovani şi a pornit din nou la drum a doua zi, dis-de-dimineaţă. Se înţelege, nu era singura care părăsea cetatea în căutarea unei singurătăţi destul de greu de găsit. Plecau şi alţi creştini, care se temeau de apropiatul sfârşit al lumii. Cronicarii spun că “mulţimea celor singuri umplea deşertul”.

Ca să ajungă la deşert, trebuia să treacă printr-o vale îngustă şi pustie, pe care odinioară cursese o apă. La intrarea în vale stătea un bărbat pe jumătate gol, cu ochi arzători, cu glas tăios, care îi oprea pe nou-veniţi şi le punea tot soiul de întrebări, înainte de a le îngădui sau nu, să trăiască departe de lume.

Femeia, care era de-acum destul de ostenită, s-a oprit şi ea în faţa omului, care a întrebat-o:

– Te-ai lepădat de tot?
– Da, a răspuns ea.
– Şi de familie? Şi de prieteni? De tot ceea ce este lumesc?
– M-am lepădat de tot. De asta am şi venit.
– Ce ai în traistă?
– Nişte schimburi şi ceva bani.
– Uite ce trebuie să faci, a rostit atunci paznicul. Ai să te întorci la Alexandria. Ai să dăruieşti veţmintele săracilor. Apoi, ai să te duci la un măcelar. Cu banii pe care îi ai, ai să cumperi carne proaspătă. Pe urmă, ai să-ţi pui carnea în spinare şi ai s-o legi bine. Apoi, ai să vii înapoi la mine. Ai înţeles?

Femeia a dat din cap şi a făcut cale-ntoarsă.

S-a dus înapoi la Alexandria, ferindu-se să treacaă prin locurile unde putea fi recunoscută. Şi-a dăruit veşmintele, purtând doar o cămaşă. A cumpărat carne proaspătă şi şi-a legat-o în spinare. Apoi, a pornit spre ţinutul nisipurilor.

Nici nu ieşise bine din cetate, pentru a doua oară, că o haită de câini flămânzi a ajuns-o din urmă. Săreau până la umeri ca să apuce carnea şi-i sfâşiau trupul. Păsările de pradă s-au năpustit şi ele asupra ei, lovind-o cu ciocurile şi cu ghearele şi bătându-se cu câinii. Femeia încerca să se apere şi înainta într-un nor de pene negre şi ţipete îngrozitoare, înconjurată de haita nesătulă. Colţii şi ghearele câinilor, ciocurile şi ghearele vulturilor o zgâriau şi o răneau. O dâră de sânge rămânea în urma ei, pe nisip. În unele locuri, carnea ei nu se deosebea de cea pe care o cumpărase de la măcelar.

Când a ajuns la omul care păzea intrarea în vale, nu era decât o zdreanţă sângerândă…

Omul i-a aruncat o privire scurtă şi i-a spus:
– Acum poţi să treci.

Sursa

Etichete:Alexandria, Egipt, Mesia, sfarsitul lumii