Tag Archives: Eugen DOGA

Mihail DRUMEŞ – Invitaţie la vals

21 iun. Mihail-DRUMEŞ-Invitaţie-La-Vals

Într-o după-amiază, pe când mă întorceam din oraş, am întîlnit-o pe Mihaela pe scară, aproape de locul unde o sărutasem cu două luni înainte. A încercat să mă ocolească ( parcă se temea să nu i se întâmple acelaşi lucru ) şi chiar o luă înapoi. Prea târziu! O prinsesem de mînă  şi o ţineam pe loc.

– De ce mi-ai trimis scrisorile înapoi ? am întrebat-o aspru, cu glas străin .

Ea se smuci să scape:

– Lasă-mă!

– Nu te las pînă nu-mi dai o explicaţie. Înţelegi, nu mai pot trăi aşa…

I-am spus aceste cuvinte greu, cu opintiri, iar vocea mea avea un tremur ciudat. Vorbindu-i, o fixam lacom, drept în ochi.

Mihaela, cu mîna cealaltă liberă, îşi acoperise faţa. Nu putea să-mi suporte privirile.

Intuind slăbiciunea care o cuprinsese, am muiat glasul şi i-am şoptit cald şi convingător:

– Nu simţi cît te iubesc de mult ?

Fără a mai aştepta răspunsul ei, fără să mă gîndesc că în clipa aceea ar fi putut cineva să urce  sau să coboare scările şi să ne surprindă, i-am răsturnat capul şi mi-am lipit lacom  buzele de gura ei. În sărutarea aceea am descoperit o ţară nouă, minunată, din altă planetă, pe care, anexând-o, m-am simţit stăpînul universului. Mirarea mirărilor: în loc să reacţioneze violent, aşa cum mă aşteptam, Mihaela se părăsi toată în voia mea. Nu scoase nici un cuvînt, nu făcu măcar un gest de împotrivire. Cînd i-am dat drumul, mi-a fost frică să nu se prăbuşească fără suflare. Avu, ce-i drept, şi de rîndul acesta o clipă de ameţeală şi se sprijini de balustradă. Dar îşi veni repede în fire. Se făcuse palidă, ca o moartă. Numai în ochi i-am surprins o licărire ciudată, neverosimilă, dar nici ochii nu mai erau parcă ai ei. Stelele îşi pierduseră strălucirea.  Abia atunci mă năpădi teama de a nu ne surpinde cineva. Am fugit pe scări în jos ca un hoţ, lăsînd-o acolo, buimăcită încă  de neaşteptata întâmplare.

Aşadar, se întâmplase şi minunea minunilor: cucerisem pe Mihaela. O sărutasem cu voia ei şi asta însemna capitularea. Pînă atunci fusese urcuşul: greu, anevoios, plin de trudă, obstacole, primejdii. Dar pusesem piciorul pe culme. De aici se deschidea luminişul, paradisul, fericirea.

De multe ori, în reveriile mele, cînd îmi imaginam momentul acesta, mă treceau fiori de voluptate şi-mi spuneam: „Îl voi trăi vreodată ?”

Etichete:, , ,

Povestea Toamnei

1 sept. Povestea-toamnei

Într-un ţinut îndepărtat trăia Bătrânul Anotimpurilor, cu cele patru fiice ale sale – Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare era de o frumuseţe aparte, iar bătrânul le iubea pe fiecare la fel de mult, erau lumina ochilor săi. La vremea potrivită, marele Ceas al Timpului, care guverna acea împărăţie, a arătat că era momentul ca cea de-a treia fiică să-şi înceapă călătoria spre ţinuturile locuite de oameni. Urma să le aducă acestora multe şi bogate daruri, pe care le pregătise din timp – culori din cele mai blânde şi luminoase luate de la Pictorul magic, flori delicate şi înmiresmate de la Florarul împărăţiei, ploi mănoase şi bogate din Cămara cerului, roade gustoase de la Grădinarul Şef şi multe, multe altele.
Dar Toamna nu prea era mulţumită, şi-ar fi dorit şi altceva – ceva care să o facă şi mai frumoasă şi iubită de oameni.
– Dar eşti minunată, îi spuse tatăl, ce ţi-ai putea dori mai mult?
– Aş vrea, se gândi îndelung fata……ca Soarele să strălucească doar pentru mine.
– Dar acest lucru nu e posibil, Soarele e prietenul vostru, deci şi al surorilor tale. Lumina sa nepreţuită vă însoţeşte pe fiecare în călătoria voastră.
– Dar eu vreau ca Soarele să fie doar al meu, de fapt…….să fiu chiar eu Soarele.
– Ce gând mai e şi acesta? întrebă mirat Bătrânul Anotimpurilor. Ţi-am explicat, frumuseţea ta e dată de veşmintele deosebite pe care le porţi şi toate darurile cu care eşti împodobită.
– Dacă nu vrei să-mi faci pe plac şi să porunceşti Soarelui ce ţi-am spus, atunci anul acesta nu mai plec în călătorie. Şi nu-mi pasă ce vor crede oamenii.
Văzând că fiica sa rămase îndărătnică în hotărârea sa şi nu mai putu să facă nimic pentru a o îndupleca, bătrânul se retrase pentru a cugeta. Fiica sa devenise mândră şi foarte aprigă în dorinţele ei. După un timp, o chemă la sine şi îi spuse:
– Dacă vei pleca la vremea potrivită, când te întorci te voi îmbrăca în cea mai frumoasă haină din câte au existat vreodată. E o haină cum nu există alta pe lume. Dar ai de făcut un singur lucru – să aduni în coşul tău toate razele de soare. Şi când le vei strânge pe toate vei străluci mai frumos ca niciodată, căci vei fi îmbrăcată în haina Soarelui.
Şi de atunci Toamna încearcă în fiecare an să adune cât mai multe raze de soare, pentru a primi de la tatăl său haina cea minunată. Dar, Soarele deseori se retrage în spatele norilor, se ascunde printre copaci, între ramurile şi frunzele lor, printre flori, aleargă mai iute ca vântul, nu se lasă prins defel.
Căci razele sale sunt doar pentru acei care nu sunt mândri iar frumuseţea pentru cei care nu au îndrăzneala de a se crede Soare.

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Etichete:, , , , , , , , ,