”
Iată o idee! Să desprinzi din hăţişul trăirilor individuale, al probelor şi al necontenitelor încercări la care te supune viaţa un moment ori o experienţă care să explice destinul unui om!
După cîte înţeleg, bunul renume, sau, cu o altă terminologie, celebritatea, vine o dată cu consacrarea într-un domeniu ori altul al activităţii şi al creaţiei umane. Acesta este unicul sens îndeobşte acceptat de către omenirea care se mişcă într-o lume a valorilor certe. În tendinţa lor înspre sublim şi eternitate, oamenii nu-i aşază pe cerul constelaţiilor lor convenţionale, cu afirmarea şi atestarea lor socială deplină, decît pe acei semeni ai lor a căror viaţă s-a derulat potrivit unui scop măreţ; şi încă ceva, de asemenea important: şi au avut răbdarea să păşească pe drumul lor înspre acest scop.
Şi încă n-am înaintat suficient în dezbatere, deorece n-am înfăţişat decît factorul individual, cumulativ, inserat în ecuaţia noastră.
În formarea unei personalităţi, în înaintarea către perfecţiune şi recunoaştere unanimă apare un neîntrerupt ciclu de factori care pot influenţa determinant şi decisiv consacrarea. Care sînt aceşti factori este o chestiune deosebit de delicată, mai cu seamă din acel moment în care Erikson a elucidat complexitatea procesului de găsire a propriei identităţi. Referinţa este clară: doar după ce ţi-ai putut stabili personalitatea, adică potenţele, capacităţile, opţiunile, aspiraţiile şi idealurile poţi trece la împlinire şi consacrare, suferind influenţele obiective ale mediului, din care trebuie să extragi în mod subiectiv elanul înaintării, ritmul, vîntul în pînze.
Aici apar problemele mediului în care se dezvoltă un om, ale grupurilor mici din cadrul societăţii, cu care intră în contact încă din anii copilăriei şi ai adolescenţei. Întrucît ştiu că tinerii din secolul nostru au o însemnată doză de pragmatism şi disecă şi evaluează cu luciditate pînă şi o metaforă shakespeareană, voi începe să-mi afirm acest adevăr prin însăşi experienţa vieţii mele.
Primul grup social pe care l-am cunoscut a fost familia în care am venit pe lume, dominată de personalitatea puternică a tatălui meu. Încă de mic am admirat cultura şi cunoştinţele lui Hans Delbrück, tata, profesor de istorie la Universitatea din Berlin, ani de zile redactor şi susţinător al rubricii politice a lui ‘Preussische Jahrbücher”. Ca o paranteză însemn aici faptul că emigrarea mea din Germania în America în timpul nazismului s-a datorat şi reputaţiei democratice a familiei mele. Toţi cei şapte fraţi şi surori, cîţi numărăm în familie, eram învăţaţi şi stimulaţi de mici să avem veşnic în minte un subiect pe care să-l mestecăm. Îmi amintesc şi de o vorbă a tatălui meu, la care ţinea foarte mult: „Mintea,dacă merge în gol, se automacină „.
Îmi aduc aminte apoi de un fel de tradiţie stabilită la noi în casă: în fiecare duminică seara ne vizita familia profesorului de psihiatrie Adolf von Harnack, vecinul nostru, cu care prilej aveau loc dispute vii asupra unor probleme de filozofie, ştiinţele naturii, cosmogonie. Noi, copiii, reuniţi în acele seri de neuitat în întreaga viaţă, ascultam uimiţi, încercînd să descifrăm sensurile acelui dialog între „giganţi” . Interesul meu pentru ştiinţă provine din acea epocă a copilăriei.
Şi pasul următor… S-a scris de atîtea ori şi atît de mult despre prietenie, dar nu cred să se fi stabilit îndeajuns faptul că trăsături intelectuale, morale ori de voinţă ale prietenilor apropiaţi, oameni de care te simţi legat prin mii de fire, se înscriu în structura personalităţii tale. Aceste rînduri ale mele vor să fie omagiul adus prieteniei mele din anii adolescenţei cu Karl Friederich, mai mare cu opt ani decît mine, un fizician de o înaltă distincţie, care a devenit mentorul şi prietenul meu pe viaţă; mă refer apoi la intensitatea influenţei pe cara am simţit-o din partea lui Werner Brock, astăzi profesor emerit de filozofie la Freiburg, minte atotcuprinzătoare, mobilă şi de o mare profunzime.
Împreună cu aceşti doi tineri am consumat zile şi nopţi de dezbateri înverşunate, la care nici nu clipeam atunci cînd unul din noi susţinea ceva, de teama de a nu pierde vreun cuvînt, vreo intonaţie, vreun sens. Ne-am construit o lume intelectuală a noastră, cu arderi vii, uneori violente, care ne ţinea o temperatură înaltă atît gîndirii noastre, cît şi activităţii noastre practice, diurne.
Aş vrea să fiu bine înţeles şi să nu fiu interpretat că iau viaţa în roz. Nu exclud posibilitatea apariţiei într-o viaţă de om şi a unor factori de influenţare negativă, derivaţi dintr-un mediu mai puţin dezvoltat din punctul de vedere al relaţiilor umane. Se întîmplă uneori să te afli într-un micromediu social care nu te suportă numai pentru simplul fapt că eşti serios, că înţelegi să ai preocupări solide, că-ţi place să munceşti cu încăpăţînare rebelă. A te asimila acestui mediu ar însemna implicit a renunţa la tine. De aceea, atunci cînd omul a învăţat să gîndească de mic şi are propriul său filtru, cînd ştie ce vrea, izbuteşte să depăşeaşcă relativ uşor impedimentele de mediu, în sensul că nu-şi degradează calităţile umane. Şi o repet:… avînd deplină încredere în tine privind departe în orizont, acolo unde se limpezeşte zarea.
În timpul celor trei ani de postdoctorat am avut fericirea de a mă împrieteni cu doi oameni cu adevărat iluştri datorită ştiinţei lor şi înaltului grad în care concepeau omenia: este vorba de Niels Bohr din Copenhaga şi de Wolfgang Pauli din Zürich. Aceşti doi eminenţi savanţi mi-au format aptitudinea pentru cercetarea ştiinţifică.
De altfel, interesul meu pentru biologie mi-a fost stîrnit de către Niels Bohr: acesta îmi repeta extrem de des, cu o anumită semnificaţie în glas, care parcă mă obliga, că mecanica cuantică ar putea avea o largă sferă de aplicaţie şi în alte domenii de cercetare ştiinţifică, şi în special în interacţiunea dintre fizică şi biologie. Şi astfel din 1934 a început să se întrunească un mic grup de fizicieni şi de biologi, căruia ulterior li s-a alăturat şi renumitul genetician Timofeef Resovsky. Din aceste întîlniri a ieşit şi lucrarea noastră asupra metagenezei. Popularizarea lucrării noastre din 1935 în cartea lui Schroedinger Ce este viaţa ? (1945) a avut o extrem de puternică influenţă asupra dezvoltării biologiei din deceniul următor şi a fost încununată de rezultate ulterioare deosebite.
Iată, aşadar, acţionînd din nou un mic grup, care, integrat în societate, influenţează determinant consacrarea şi destinul individual. Măsura în care relaţiile dintre oamenii care lucrează cot la cot sînt utile şi favorizează fiecare personalitate în parte este dată de rezultatele obţinute. Pentru că socotesc a fi o himeră să se vorbească despre o echipă de lucru ca fiind sudată, între parteneri existînd loialitate şi nobleţe, dar operînd pe un cîmp gol şi steril, lipsit de rezultate practice datorate muncii.
Aici ajuns, îmi permit să fac cîteva reflecţii despre condiţia diferită în care îşi face drum printre semeni creaţia ştiinţifică spre deosebire de creaţia artistică. Acum 20 de ani, Academia de Arte şi Ştiinţe din Connecticut a avut o întîlnire jubiliară şi cu această ocazie a invitat un poet, un compozitor şi doi oameni de ştiinţă pentru „a crea” şi „a reprezenta” . Era ceva minunat: Hindemith dirijînd o compoziţie pentru trompetă şi percuţie, iar Wallace Stevens citind un set de poezii intitulat O seară obişnuită în New Heaven, care au fost primite cu plăcere de toată lumea şi, poate, cel mai mult de către oamenii de ştiinţă. După mine, această reciprocitate era potrivită, deşi, nu intenţionată de organizatori.
Din păcate, se întîmplă foarte rar ca oamenilor de ştiinţă să li se ceară să se întîlnească cu artişti şi să fie „provocaţi” să se înfrunte prin intermediul creaţiilor lor. O astfel de experienţă poate foarte bine să-l umilească pe omul de ştiinţă. Mediul în care el lucrează nu se pretează să ducă la încîntarea urechii ascultătorului. Cînd el îşi desenează experienţele sau le execută cu atenţie deosebită la detalii, îşi poate spune lui însuşi: „Aceasta este compoziţia mea; pipeta este clarinetul meu „. Şi ” orchestra ” poate cuprinde instrumente de cel mai subtil desen. Pentru cei care-o înţeleg, această „muzică” ştiinţifică produce o desfătare comparabilă cu cea realizată de muzica operelor. Savantul îşi poate spune lui însuşi mai departe: „Naraţiunea mea este una de durată, nu reprezintă o compoziţie auzită şi uitată „, dar, spunînd aceasta, încearcă mai întîi să se autosatisfacă. Nu de alta, dar şi cărţile marilor savanţi se prăfuiesc pe rafuri în biblioteci. Şi pe drept cuvînt. Omul de ştiinţă se adresează unui auditoriu infinit de mic. Mesajul său nu este lipsit de universalitate, dar universalitatea acestui mesaj este dematerializată şi resorbită aproape spontan. În timp ce comunicarea artistului este legată pentru totdeauna de forma sa originală, aceea a savantului este modificată, amplificată, fuzionată cu ideile şi cu rezultatele altora şi contopită în şuvoiul de cunoştinţe şi de idei care formează cultura noastră. Omul de ştiinţă are comun cu artistul numai aceea că el nu poate găsi un loc de retragere din lumea aceasta mai bun decît munca sa şi nici nu are o legătură mai puternică cu lumea decît prin munca sa.
Ceremoniile „Nobel” sînt de o natură similară cu cea la care m-am referit mai la început. Şi aici savanţii se adună la un loc cu scriitorii şi din nou, dacă savantul priveşte retrospectiv, îşi dă seama că opera lui s-a adresat unui grup infim de oameni, în timp ce scriitorul – la acea ceremonie Samuel Beckett – a avut legături cu oameni din diferite domenii ale vieţii. Totuşi, găsim o stranie inversiune cînd vorbim de munca noastră. În timp ce oamenii de ştiinţă par entuziasmaţi să vorbească cînd li se oferă ocazia despre ei şi despre munca lor, Samuel Beckett, din motive rezonabile, consideră necesar să păstreze o tăcere totală cu privire la persoana şi la opera sa, precum şi la criticii lui. Deşi eu am fost mai emoţionat cînd i s-a înmînat lui Premiul „Nobel” decît atunci cînd mi s-a înmînat mie şi aşteptam cu nerăbdare să ascult cuvîntarea lui, acum îmi dau seama că el a acţionat potrivit unor reguli expuse de o bătrînă vrăjitoare dintr-o piesă de teatru de marionete intitulată Răzbunarea adevărului: „Fiecare aduce pe lume, după cum îi este felul, adevărul său…” .
Acestea ar fi cîteva idei privitoare la bunul renume individual în societate. Şi nu sînt doar cîteva idei, ci fac parte din principiile mele de conduită în viaţă. În 1941 m-am căsătorit cu Mary Bruce. Ea a dat vieţii mele armonia de care aveam nevoie pentru realizare. Acum am patru copii: Jonathan şi Nicola de 22 şi 20 de ani, prima pereche, şi Tobias şi Ludina de 9 şi 7 ani, cea de-a doua. Nu ştiu cît de mult se vor realiza şi ei la rîndul lor, însă îmi pun mari speranţe atunci cînd îi aud fie pe Nicola, fie pe Ludina spunînd: „Mintea, dacă merge în gol, se automacină „.
Şi acum îmi pun o întrebare: oare relatarea unor asemenea idei şi fapte ar putea impulsiona în mod deosebit tineretul nostru care este depăşit de afecţiune ? Nu le-ar putea privi ca pe nişte lucruri tipice pentru o generaţie care a trecut şi nu sînt relevante modului în care ei văd problemele vieţii? Chiar unul din punctele asupra căruia ei se îndoiesc, accentul pe realizare, îi va face să privească circumspect la grupul de oameni selecţionaţi după acest criteriu. Un răspuns decisiv nu pot da! În orice caz, dintotdeauna, tot ceea ce a avut mai bun omenirea şi-a perpetuat!
Am sentimentul că tinerii de azi sînt, într-adevăr, precursorii unei noi concepţii de viaţă, care trebuie pînă la urmă să transforme atît societatea, cît şi ştiinţa. Şi în această dezvoltare generaţia mai vîrstnică va avea tot mai puţine de spus, pe măsura împlinirilor şi a intrării în circuitul social a generaţiilor urmaşe de tineri.
”
extras din cartea Există un secret al celebrităţii ? – Carol Roman
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-




Păreri