Zâmbetul Soarelui

Silvana Zagreanu
11 mai 2009

Am aflat o poveste nouă, depre ţinuturile fabuloase, unde soarele uită să mai răsară şi tot apune în valuri purpurii. Aici, omenirea a amorţit, iar fantomele îşi orânduiesc stăpânirea. Ele bântuie castele imaginare, cu arcade de sare amară şi ferestre de apă, murmurând cu singurătatea. Întregul tărâm este un morman de coşmaruri sărate…
În castelul de aburi străvezii, locuia Năluf, o fantomă de talia Fantomelor-de-Porţelan. Ea s-a născut din tristeţea unui copil şi nu avea braţe. Şase muguri de lut alb îi serveau drept ornament. În orbite purta doi licurici presăraţi în abecedar.
Şi această fantomă avea o viaţă tare plictisitoare. În primele ore de bântuire, a reuşit să citească ceasul, iar după alergările prin castel, a ştiut să cânte glasuri orientale. Era o fantomă ingenioasă.
Aş cum cerea Legea Umbrelor, fiecare fantomă bântuia câte un castel părăsit. Năluf îşi făcea datoria cu devotament, dar acum ştia pe de rost fiecare lucruşor din camere, de la polonicul murdar, până la acul de cusut înţepat în pernă. Până şi numărul firelor de iarbă uscată din cuibul de rândunici îl ştia, chiar şi numele furnicilor din bucătărie îi era cunoscut. Iar mirosul anilor trecuţi îl adulmeca după fiecare fotografie.
Năluf şedea trist şi gânditor în pragul castelului la fiecare apus de soare. Şi era un Crepuscul continuu, cu torţe aurii în plete şi stropi de cerneală veche peste orizont. Când bătea vântul, firmituri de cenuşă se jucau cu el, se aprindea şi fumegau ferestrele. Şi în urma lor, rămânea un strat de colb şi linişte.

După câţiva ani de sutimi de minute, un bob de cenuşă a aprins cărţile castelului. Năluf a privit nestingherit şi s-a tras la o parte. În vâltoarea fierbinte, o fâşie translucidă făcea feţe şi rezista focului. În nimicul rămas, el a remarcat o cutie transparentă de o greutate milenară. Fiindcă îi lipseau braţele, s-a repezit să intre în ea, fără să îi pese de dogoarea pereţilor. Era o carte, o carte din sticlă, cu pagini casante de versuri nedesluşite. Şi peste ele se repetau aceleaşi litere răzleţe, care se cuprindeau de fuste să formeze un cuvânt: era un I poznaş cu gâtul lung ce se unduia pe lângă un U statornic, apoi B purta o fustă amplă de încăpea şi un nou I în lărgimea ei, iar R-ul era cel mai elegant, în costum vărgat cu E la sfârşit.
I U B I R E?
-Ce să însemne aceasta, se întreba Năluf? Să fie numele unui pieptene de aur sau al unui castel nebântuit?
Nedumerirea şi curiozitatea pâlpâiau în pliurile lui, iar licuricii din ochi erau vii.
Şi astfel trecură câteva zile de veacuri, până ce Năluf întrebă toate Fantomele-de-Porţelan, Fantomele Bizare, chiar şi Fantomele-din-Parchet despre acest cuvânt, dar răspunsurile erau stinse.
Pătruns de nestare şi hotărâre, fantoma se porni la drum să găsească această enigmă. Ieşit din castelul aburit, cele trei Fantasme-de-Plastelină l-au petrecut, neîncrezătoare în aventura lui.

La ceasul nopţii lumeşti, a ajuns într-o grădină ciudată. Frunze înalte desenau umbre agăţătoare şi în spatele lor răsăreau ca un strănut capete de trandafiri roşii. Iarba avea miros de apă, iar florile de miere. Ierburile dese îl împresurau într-o capcană dulceag mirositoare. Năluf era indiferent frumuseţii linguşitoare din faţa lui şi tot îşi netezea aburii de mătasea petalelor. Nu era nimic de găsit aici, decât o lâncezeală romantică.

După ce trecu peste un munte de timp, fantoma de porţelan căzu în apă. Molecule umede se agăţau de mugurii lui şi îi străbăteau trupul. Simţea o plăcere curată şi rece, până când un monstru cu aripi înnotătoare îi trecu calea. Avea o piele alunecoasă şi putredă, iar peste lungimea urâţeniei lui purta mustăţi verzi şi pleoştite. Fiindcă licuricii îi scânteiau ca două felinare, peştele somnambul începu să-l urmărească. Speriat, Năluf a înnotat până la marginea apei, unde a înghiţit o moleculă şi s-a transformat într-o lacrimă. Cu repeziciunea unui melc, s-a scurs pe limba unui fir de iarbă şi s-a evaporat în chip de fantomă.

Destinul călătoriei sale l-a îndreptat şi spre catedrala norilor. A urcat pe o coamă de bacterie şi s-a oprit la poarta cerească. Aici cârcoteau perechi de corbi afumaţi, ce se tupilau prin nori să facă schimb de cuiburi. Nici unul nu ştia de IUBIRE, nici măcar literele nu le erau familiare. Ei erau doar mesageri ai zborului, ridicau idealuri şi coborau furtuni peste nelegiuiri. Şi nici norii nu era interesaţi decât de nivelul de frumuseţe al cerului.

Obosită în căutarea ei, fantoma din castelul de aburi străvezii, a poposit pe pământ. A bântuit peşteri şi livezi de nuci, munţi colţuroşi şi lacuri albastre, a dormit chiar trei decenii într-un cuibar de scoică. Până ce perla l-a alungat cu limba scoasă.
Mai rămăsese un loc de colindat. Era ţinutul nesigur al oamenilor. Pentru fantome era o lume de nepătruns, ascunsă şi periculoasă. Un zâmbet fericit era de ajuns să spulbere şapte Fantome Bizare. Iar Fantomele-din-Parchet se risipeau la doar un sărut de mulţumire. Omenirea avea puterea schimbării.
Năluf se opri cu inima în dinţi la prima casă. Bântui toate camerele, deoarece omul nu era acasă. În bucătărie mirosea a rozmarin şi vin, în dormitor persistau sunete de sforăit, iar pe holuri se înghesuiau papuci de toate culorile. Camera cea mai mare era înţesată de cărţi: pe rafturi, în vitrine şi în sertare. Pe măsuţa din centru sta sprijinită una încă deschisă. Avea coperta de piele neagră şi urme de răsfoire. Un fir de praf tocmai se tolănea pe versetul 9.
Şi Năluf citi. Şi citi în continuare. Când se termina pagina, câte un licurici cobora să îi întoarcă fila. Citea şi nu putea să plece de lângă carte. Versurile vorbeau despre ceva etern, măreţ, gingaş, spuneau despre împlinire şi pace, bunătate şi compasiune, despre ce poate fi mai frumos între oameni…Năluf tocmai citea despre IUBIRE. Şi era pironit de încântare, de mulţumire şi satisfacţie. Mugurii lui de pe corp se topeau încet, iar licuricii abia mai pâlpăiau. El citea cu plăcere în continuare, se agăţa de câte o propoziţie şi o săruta de bucurie sau se îmbrăţisa cu fiecare pagină. Şi nu se mai sătura de citit...

Povestea nu s-a încheiat nici astăzi. Într-un ungher bine cunoscut, stă rezemată o carte. Dacă o deschizi, nu o poţi închide. Fiecare literă se înlănţuie cu alta şi se grupează în cuvinte cu tâlc. Le citeşti, iei aminte şi pleci împlinit de atâta învăţătură. Dar dacă eşti o fire curioasă, mai poţi observa la mijlocul paginilor, o filă de porţelan încrustaţă cu licurici, pe care se repetă aceleaşi versuri. O citeşti, iei aminte şi pleci încântat de povestea fericită a unui semn fantomatic de carte…

Etichete:fantoma, iubire, poveste, povestea unui semn de carte, semn de carte, Silvana Zagreanu