Tag Archives: Jack Canfield

Nevoia cea mai delicată

16 mai Nevoia cea mai delicată

  Cel puțin o dată pe zi, bătrâna noastră pisică neagră vine la unul din noi cu o cerere specială. În mod evident, nu dorește să fie hrănită sau lăsată afară, ci are o nevoie complet diferită.

Dacă stăm așezați, ne sare în poală. Dacă nu, rămâne lângă noi privindu-ne melancolică până când îi creăm condițiile necesare. Odată ajunsă în poala noastră, începe să toarcă chiar înainte de a apuca să o mângâiem pe spate și sub bărbie și să îi spunem ce pisicuță bună este. Se face apoi confortabilă, se întinde toată de plăcere, iar când și când torsul ei scapă de sub control și se transformă într-un strănut. Ne privește cu ochi plini de adorație și cu o încredere absolută, pe care numai un animal o poate avea în stăpânul lui.

  După o vreme începe să se liniștească, încetul cu încetul. Dacă simte că este în regulă, rămâne în poala noastră și ațipește. Dacă nu, se dă jos și își vede senină de treburi. În ambele cazuri, este evident  că delicata ei nevoie i-a fost satisfăcută.

  Fiica noastră descrie acest fenomen în termeni simpli: „Blackie(numele pisicii) simte nevoia să fie toarsă„.

  De altfel, Blackie nu este singura din casa noastră care are această nevoie. O împărtășim și noi, eu și soția mea. Personal , consider că această nevoie este universală și nu corespunde unei singure grupe de vârstă. Totuși, fiind profesor și părinte, eu o asociez în primul rând  cu copiii, cu nevoia lor rapidă și impulsivă de a primi o îmbrățișare, o strângere la piept, un braț după umăr, o învelire cu pătura înainte de culcare, nu pentru că ar avea vreo neliniște, ci pentru că așa li se pare natural.

  Există multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot face pentru toți copii din lume, dar dacă ar fi să aleg unul singur, acesta ar fi următorul: le-aș garanta tuturor copiilor cel puțin un „tors” bun în fiecare zi.

  La fel ca și pisicile, copiii simt nevoia să toarcă.

  Fred T. Wilhelms

Supă de pui pentru suflet 

Jack Canfield și Mark Victor Hansen

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Odihnească-se în pace: Înmormântarea lui „Nu pot”

16 apr. Supa de pui pentru suflet

Sala de clasa a patra în care preda Donna arăta la fel ca multe altele pe care le văzusem  în trecut. Elevii stăteau în pupitre aranjate în cinci rânduri a câte şase. Catedra învăţătoarei se afla în faţă.  Pe un panou alăturat erau notate temele pe care le aveau de făcut elevii. Din multe puncte de vedere era o sală de clasă tipică şi tradiţională. Şi totuşi, mi s-a părut ceva diferit atunci când am intrat pentru prima dată în ea în acea zi. Elevii păreau cuprinşi de o stare de frenezie.

Donna era o învăţătoare veterană din Michigan, aflată la doar doi ani de pensionare. În plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a învăţământului de anvergură naţională, pe care îl organizasem eu. Programul de pregătire avea ca temă limbajul artistic  care le-ar permite elevilor să se simtă bine în pielea lor şi să preia controlul asupra propriilor lor vieţi. Sarcina Donnei era să implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregătire. Sarcina mea era să îi inspectez orele şi să încurajez şi mai mult procesul de implementare.

Supa de pui pentru suflet

Am ocupat un loc gol din spatele clasei şi am asistat la oră. Toţi elevii lucrau la o temă, notând în caietele lor ideile şi gândurile care le treceau prin minte. Eleva în vârstă de zece ani de lângă mine scria numai fraze care începeau cu „nu pot”:

„Nu pot să lovesc mingea de baseball astfel încât să treacă de a doua bază.”

„Nu pot să fac împarţiri cu mai mult de trei numerale.”

„Nu pot să o fac pe Debbie să mă simpatizeze.”

Pagina ei era pe jumătate plină, dar fata nu dădea semne că ar duce lipsă de idei, ci continua să lucreze cu perseverenţă şi determinare.

M-am plimbat printre rânduri studiind cele scrise de elevi. Toată lumea trebuia să descrie lucruri pe care nu putea să le facă.

„Nu pot face flotări.”

„Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”

„Nu mă pot opri după o singură prăjitură.”

Întreaga poveste îmi stârnise deja curiozitatea, aşa că m-am decis să verific ce se întâmplă întrebând-o pe învăţătoare. Când m-am apropiat  de ea, am constatat că şi ea era ocupată cu scrisul, aşa că nu mi s-a părut oportun să o deranjez.

„Nu o pot determina pe mama lui John să vină la şedinţa cu părinţii.”

„Nu o pot determina pe fiică-mea să facă plinul cu benzină la maşină.”

„Nu îl pot determina pe Alan să se folosească de cuvinte în locul pumnilor.”

Incapabil să stabilesc de ce era ocupată toată lumea, inclusiv învăţătoarea, cu scrisul unor fraze negative, care începeau cu „nu pot”, în locul celor pozitive care ar fi început cu „pot să”, m-am intors la locul meu şi mi-am continuat observaţiile. Elevii au continuat să scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reuşit să îşi umple complet pagina. Unii chiar au început pe o a doua pagină.

-Terminaţi fraza pe care aţi început-o  şi nu mai începeţi alta, le-a spus Donna elevilor, semnalând astfel apropiata încetare a activităţii.

Ea le-a spus apoi elevilor să îşi împăturească foile de hârtie în două şi să le aducă la catedră. Odată ajunşi acolo, ei trebuiau să îşi introducă foile într-o cutie goală de  pantofi.

Când toţi elevii şi-au introdus foile în cutia goală, Donna a făcut acelaşi lucru cu foaia ei. În final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub braţ şi a ieşit din clasă, mergând pe coridor. Toţi elevii o urmau. La rândul meu, eu eram în urma elevilor, mai curios ca oricând.

La jumătatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat într-o încăpere de serviciu şi a scos din ea o lopată. Cu cutia sub brat şi cu lopată în cealaltă mână ea a ieşit din şcoală, cu elevii după ea, şi s-a îndreptat către cel mai îndepărtat colţ al terenului sportiv. Acolo, toată lumea a început să sape o groapă.

Mi-am dat imediat seama ce făceau: urmau să îngroape cutia cu toate neputinţele lor! Săparea gropii a durat peste zece minute, căci marea majoritate a elevilor doreau să preia pe rând lopata şi să contribuie la ea. Când groapa a ajuns la o adâncime de un metru, săpăturile au încetat. Învăţătoarea a aşezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care începeau cu „nu pot” pe fundul gropii, după care a dat semnalul reacoperirii ei cu pământ.

31 de elevi cu vârsta de 10 sau 11 ani au rămas astfel în jurul proaspătului „mormânt”. Fiecare dintre ei introdusese cel puţin o pagină cu fraze care începeau cu „nu pot” în cutia aflată acum la un metru sub pământ. Chiar şi învăţătoarea lor contribuise la acest proces.

În acest moment, Donna le-a spus elevilor:

-Bine, copii, acum prindeţi-vă de mâini şi aplecaţi-vă capetele.

Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc în jurul mormântului, luându-se de maini. Şi-au aplecat apoi capetele şi au aşteptat. Donna şi-a început necrologul.

-Prieteni, ne-am strâns astăzi împreună pentru a onora amintirea lui „Nu pot”! Cât timp a fost cu noi pe pământ, acesta ne-a influenţat tuturor vieţile, unora mai mult decât altora. Din păcate, numele său a fost rostit în fiecare clădire publică – în şcoli, în primării, în Parlament şi chiar la Casa Albă.

I-am pregătit lui  „Nu pot” un loc minunat de odihnă şi o piatră funerară pe care stă scris epitaful său. Din fericire, lui i-au supravieţuit fraţii şi surorile sale: „Pot”, „Vreau” si „Am să fac acest lucru imediat”. Aceştia nu sunt la fel de binecunoscuţi ca şi celebrul lor frate şi încă nu sunt la fel de puternici cum a fost el.

Poate într-o bună zi, cu ajutorul vostru, ei vor lăsa o impresie mai puternică asupra acestei lumi.

Fie ca „Nu pot” să se odinească în pace şi fie ca toţi cei prezenţi să îşi continue în pace viaţa în absenţa lui. Amin.

Ascultând acel necrolog, mi-am dat seama că elevii nu vor uita niciodată această zi.  Activitatea realizată de ei era simbolică, fiind o metaforă a vieţii. Era specifică emisferei cerebrale drepte, aşa că avea să rămână întipărită în subconştientul lor cât timp vor trăi.

Ce idee de geniu! Să îi pună pe copii să scrie toate lucrurile pe care „nu puteau” să le facă, apoi să le înmormânteze şi să îi pună să asculte un necrolog! Şi activitatea nu se încheiase încă. La sfârşitul necrologului, învăţătoarea i-a pus pe elevi să mărşăluiască înapoi către clasă, iar apoi să ţină un priveghi.

Au celebrat astfel cu toţii trecerea în nefiinţă a lui „Nu pot” mâncând prăjituri, floricele de  porumb şi bând sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatră funerară mare, creată din carton. A scris pe ea cuvintele „Nu pot” în partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.

Piatra funerară a rămas în sala de clasă pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. În rarele ocazii când vreun elev uita şi spunea „nu pot”, Donna nu făcea altceva decât să îi indice semnul RIP. Elevul îşi aducea astfel aminte că „Nu pot” era mort şi îngropat, aşa că îşi reformula afirmaţia.

Donna a fost eleva mea, dar în acea zi am învăţat o lecţie de neuitat de la ea.

Chiar şi acum, mulţi ani mai târziu, ori de câte ori aud expresia „nu pot”, văd în faţa ochilor imagini cu ceremonia funerară realizată de acei elevi de clasa a patra. La fel ca şi ei, îmi amintesc şi eu că „Nu pot” a murit.

Chick Moorman

Supă de pui pentru suflet – JACK CANFIELD şi MARK VICTOR HANSEN

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Zâmbetul

30 oct.
Zâmbiţi unul altuia, zâmbeşte-i soţiei, zâmbeşte-i soţului, zâmbeşte copiilor, zâmbiţi unul altuia – nu contează cui – şi vă va ajuta ca dragostea dintre voi să crească.” (Maica Tereza)
Mulţi americani cunosc povestea minunată a “Micuţului Prinţ”, scrisă de Antoine de Saint-Exupery.  Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, dar şi ca una plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Sunt foarte puţini aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului. Saint-Exupery a fost un pilot neînfricat care a luptat împotriva naziştilor şi a murit în timpul unei lupte. Înainte de al doilea război mondial, el a luptat şi în războiul civil din Spania, împotriva fasciştilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată Zâmbetul (Le Sourire).
Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică. El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat în închisoare. Era sigur că, a doua zi, urma să fie executat, pentru că acest lucru se vedea clar din privirile necruţătoare ale gardienilor şi din comportamentul lor dur. Din acest moment o să spun povestea aşa, cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
“Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit repede nervos şi tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură.  Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
“N-ai cumva un foc, por favor ? ”
S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozităţii sau, poate,pentru că, atunci când eşti aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz, eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum o scânteie s-a aprins între inimile noastre, între sufletele noastre. Ştiam că nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească. Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.
“Ai copii?” m-a întrebat.
“Da, aici, aici”.
Mi-am scos portofelul şi am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de lacrimi. Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi, în linişte, m-a ajutat să plec. Afară din închisoare, tăcuţi, am luat drumul înapoi către libertate. La marginea oraşului, m-a eliberat. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş.
Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”.

Da, zâmbetul – o legătură simplă, necondiţionată, naturală între oameni. V-am spus această poveste, pentru că mi-ar plăcea ca oamenii să ştie că undeva, sub nivelele pe care le construim ca să ne protejam demnitatea, titlurile, gradele, statutul social şi dorinţa de a fi văzuţi în anumite circumstanţe – sub toate acestea, rămâne eul nostru autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet .

Cu adevărat cred că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai fi duşmani. N-am mai putea urî, invidia sau teme. Cu tristeţe, vă spun că toate acele nivele, pe care le construim cu atâta grijă, ne îndepărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente magice când două suflete se recunosc. Am avut şi eu câteva momente asemănătoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este simplu şi din inimă. Şi ,atunci, copilul din noi zâmbeşte, pentru că l-a recunoscut pe celălalt. 

Hanoch McCarty

Zambetul
Supă de pui pentru suflet – 101 povestiri pentru mângâierea inimii şi înviorarea sufletului – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-