Zâmbetul Soarelui

Imediat după Crăciunul însângerat, un tânăr a alergat în munţi,
la o mănăstire, să-i spună unui monah cu părul nins de 
credinţa lui curată că:„ţara-i liberă, comunismul a căzut!".
Bătrânul monah nu s-a bucurat. A ridicat încet capul din pământ,
l-a privit în ochi şi i-a spus: „Abia acum începe iadul. 
S-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie 
acum în tot corpul!" 

Sfinţii sunt înainte-văzători.

Bătrânul nu era altul decât Paisie Olaru,
duhovnicul părintelui Cleopa. 

Anii au trecut şi bătrânul a avut dreptate. Ţara s-a transformat
într-un ogor, în care a crescut o plantă ciudată: „neghina-grâu.
De necules, această plantă, şi, mai ales, de neales.
Cum să mai separi binele de rău, când în inima 
grâului a crescut neghina?
Comunismul îşi născuse în sfârşit copilul mutilat. 
Oamenii României de azi nu mai au curajul de a fi grâu curat,
căci i-au pierdut memoria. Trăim zăpăciţi între noi, cu speranţe 
ucise înainte de a se naşte, ca spicele de grâu ce mai răsar 
aiurea, înghiţite apoi de trupul vârtos al neghinei. 
Fragmente de omenie, cioburi de lumină, ce se retrag de îndată 
ce ne apropiem de ele... De când a apărut neghina-grâu a apărut
şi speranţa fără de speranţă, avortul continuu al nădejdii
în om. 

Nu noi am ales să fim aşa, ci am fost aleşi, ca să devenim 
acest sinistru hibrid. Mutanţii unui laborator criminal,
am ajuns... târându-ne în oraşele cenuşii, construite de noi. 
În marşuri patriotice ne-am clădit singuri locuinţele-puşcării 
în care trăim. 
Am fost aleşi să ne dezicem de grâul din noi. Când? 
Atunci când domnii cei mari ai lumii încheiaseră de recoltat
morţii războiului. Pe biet ogorul acesta numit 
România se stabilise, cu creionul în mână, pe o hartă,
să se planteze o ciumă. 
O ciumă roşie. Ce vină am avut noi? Şi când...? 

— Asumaţi-vă istoria! Ni se strigă azi, 
de la difuzorul sătesc al noii 
cooperativizări. Sunteţi vinovaţi!
Da, sunteţi vinovaţi! 

Şi neghina-grâu nu răspunde, căci nu mai are
vocaţia grâului, aceea de 
a străluci în soare, salutând cerul cu vârful spicelor sale.
Buruiana crescută în 
inima lui - neghina - îl ţine prizonier. Vinovat fără vină
se zbate grâul din noi, 
înfăşurat în plasa perversă, cu ochiuri mici, a buruienii 
venită de aiurea peste sufletul lui. 

Suflet curat de român, lămurit în nedreptăţile istoriei
şi căzut pe buzele noastre în stropi de baladă, de ce taci? 

Căci fără de vină era şi Toma Alimoş, spic' curat 
de grâu românesc, învinuit pe nedrept de Manea
„slutul şi urâtul". Vină închipuită îi căuta şi 
Manea „grosu şi-arţăgosu": 

Pe la mine ce-ai cătat? 
.......................
Florile mi le-ai călcat,
Apele mi-ai tulburat... 

Toma surâde şi, împăciuitor, ca să-i stâmpere mânia, 
îi întinde plosca de vin. Numai că acesta îl înjunghie 
mişeleşte, dar cu ultimele puteri haiducul 
face dreptate şi îi retează „de-a călare capul".
Mişelia e pedepsită. Despre 
toate acestea ne spune Radu Gyr, 
acest spic de grâu al poeziei româneşti 
încolţit între gratiile temniţei comuniste: 

"E pentru prima dată că
în balada românească intervine atât de precis, 
de viguros, pedepsirea mişeliei...
Neamul întreg pune o pecete roşie pe 
gestul trădătorului Manea. 

Însăşi moartea ciobanului Mioriţei
pare acum răzbunată". 

Aşa ne-a vorbit despre „grâul românesc" Radu Gyr,
acel fulg de nea al poeziei româneşti, topit pe
trupul rece al „morţilor fără de vină", aleşi dintre 
fiii frumoşi ai neamului acestuia. 
Nu ne-a vorbit despre răzbunare ci despre 
dreptate. 

Numai grâul poate să vorbească despre grâu! Neghina, nu! 
Atunci, cine are dreptul să vorbească 
despre acest neam, astăzi? 
Alegerea continuă! 

Ciuma cea roşie a zdrobit grâul şi a ales neghina
să vorbească despre grâu, apoi le-a amestecat, pentru ca
secerătorul aşteptat să nu mai ştie. 
Neghina-grâu e pâinea otrăvită pe care o mâncăm noi astăzi.
Ni s-a ales această pâine pentru dejunul vieţii 
noastre amărâte. 

Dar unele spice de grâu nu s-au lăsat alese de ciuma roşie 
şi au fugit în munţi, să crească printre brazi sau, 
nefiresc, pe un vârf de stâncă, ca o floare 
de colţ a sufletului nostru, crescută în 
această asprime continuă a istoriei de 
aici. Ei s-au numit partizani. 

Alte spice, multe, mii, zeci de mii, sute de mii, 
au fost culese şi închise în hambare-temniţă,
fără de apă şi lumină, în frig cumplit,
zdrobite apoi de piatra de moară a fratelui său,
devenit între timp neghină. Şi, ce ciudat! 
Vlăguite, distruse, s-au apucat să-ncoltească 
prin colturile de piatră rece ale 
temniţei, să-şi scrie viaţa scurtă cu vârf de ac 
pe bucăţele de săpun şi să 
vorbească unele cu altele prin bătăi scurte în zid,
ca de toacă, ca să nu fie înţelese decât de Dumnezeu.
Şi dincolo de toate acestea s-au apucat să 
răsară din groapa comună unde au fost aruncate şi 
să facă dimpreună un lan invizibil. 

Noi suntem memoria grâului curat!, 
ne şopteşte parcă, în adierea de 
vânt, lanul invizibil. 

Voi sunteţi pâinea noastră, cea spre fiinţă!,
murmurăm îngenuncheaţi în faţa lanului, noi.
Grâul fără ploaie şi lumină suntem noi, ne strigă lanul 
invizibil, întinzându-şi braţele nevăzute spre noi. 

Nu te teme, îi răspunde Dumnezeu, ai să fii udat! 
Şi o ploaie ciudată ţâşni din lacrimile acestui neam. 

Lacrima spărsese zidul uitării şi grâul creştea.
O parte din grâul rămas în afară alesese şi el să 
nu fie neghină. Alesese să fie ploaie pentru grâul 
închis, alesese să fie memoria lui.
Furios, noul semănător îşi arunca sămânţa 
lui otrăvită peste tot. 
Am să schimb şi pământul!
Am să-ntorc brazdă peste 
brazdă, urla semănătorul ciumei, 
până o să deveniţi toţi buruiană! 
Şi buruiana crescu furioasă peste tot,
nu numai în locul grâului, 
dar şi cu el laolaltă. 

„S-a tăiat capul viperei,
dar acum otrava se-ntinde în tot corpul!",
se auziră din nou cuvintele
bătrânului părinte. 

— Unde să ne ducem?...
Strigau înnebunite spicele de grâu rămase. 
Fraţii noştri au fost închişi, 
alţii seceraţi, iar noi, 
otrăviţi, ce să facem? 

— Să faceţi ce făceaţi şi-nainte:
să creşteţi cu faţa spre cer!, 
șopti bătrânul, iar vocea lui se duse,
purtată de vânt, înapoi, de unde venise, din 
lanul nevăzut de grâu curat al neamului românesc. 

Etichete:comunism, Dan Puric, despre OMUL FRUMOS, duhovnicul Cleopa, Dumnezeu, grâu, Neghina, Paisie Olaru