Principala diferenţă dintre un om obişnuit şi un luptător constă în faptul că luptătorul consideră orice situaţie o provocare, în timp ce omul obişnuit consideră orice situaţie fie o binecuvântare, fie un blestem. Don Juan
Roger Crawford avea tot ce îi trebuia ca să joace tenis, mai puţin două mâini şi un picior.
Când părinţii lui Roger şi-au văzut pentru prima dată fiul, ei au văzut un copil cu un singur deget ieşit direct din antebraţul drept şi cu două degete ieşite din cel stâng. Pruncul nu avea deloc palme. Braţele şi picioarele sale erau mai scurte decât cele normale. La piciorul drept avea doar trei degete, iar cel stâng era atât de contorsionat încât mai târziu a trebuit amputat.
Medicul le-a explicat că Roger suferea de ectrodactilism, un defect din naştere rar întâlnit care afectează doar un copil din 90.000 în Statele Unite. Medicul a adăugat că Roger nu va putea umbla niciodată şi că nu va putea avea grijă de el.
Din fericire, părinţii lui Roger nu i-au dat crezare medicului.
-Părinţii mei mi-au spus întotdeauna că nu sunt decât atât de handicapat cât doresc să fiu, a declarat mai târziu Roger. Ei nu mi-au permis niciodată să îmi plâng singur de milă sau să profit de compasiunea celorlalţi oameni în urma handicapului meu. Odată, am avut necazuri la şcoală din cauză că îmi predam întotdeauna prea târziu lucrările (Roger trebuie să ţină pixul cu ambele mâini, aşa că scrie foarte încet). L-am rugat pe tata să le scrie un bilet profesorilor mei, în care să le solicite o prelungire de două zile pentru predarea temelor. Tata m-a refuzat şi mi-a spus să încep să lucrez la teme cu două zile mai devreme.
Tatăl lui Roger l-a încurajat întotdeauna pe acesta să facă sport, învăţându-l să arunce şi să prindă mingea de volei şi să joace fotbal pe terenul sportiv al şcolii. La vârsta de 12 ani, Roger a reuşit să prindă un loc în echipa de fotbal a şcolii.
Înaintea fiecărui meci, Roger obişnuia să îşi vizualizeze visul, de a înscrie un eseu. Într-o zi, el a avut noroc. Mingea a ajuns la el şi tânărul a început să alerge cât de tare putea cu piciorul său artificial către linia de marcare. În jurul lui, antrenorul şi colegii săi îl aclamau din răsputeri. La linia de zece yarzi, un adversar l-a prins din urmă şi s-a agăţat de glezna lui stângă. Roger a încercat să îşi elibereze piciorul artificial, dar acesta s-a desprins de tot.
-Eram încă în picioare, îşi aminteşte Roger. Nu ştiam ce altceva mai bun aş fi putut face, aşa că am început să ţopăi către linia de marcare. În sfârşit, arbitrul şi-a ridicat fanionul. Am înscris un eseu! Chiar mai mult decât cele şase puncte marcate, privirea descumpănită a adversarului meu care rămăsese cu piciorul artificial în mână făcea toţi banii!
Dragostea de sport a lui Roger a continuat să crească, la fel ca şi încrederea sa în sine. Nu toate obstacolele erau însă la fel de greu de depăşit pentru el. De pildă, mâncatul în sala de mese alături de colegii săi s-a dovedit extrem de dureros pentru Roger (care se chinuia să îşi ducă mâncarea la gură), la fel ca şi eşecurile sale de la cursul de dactilografiere.
-Cursul de dactilografiere m-a învăţat o lecţie valoroasă, povesteşte el: nu le poţi face pe toate. Cel mai bine este să te concentrezi asupra lucrurilor pe care le poţi face cel mai bine.
S-a dovedit că unul dintre lucrurile pe care le putea face Roger era să ţină racheta de tenis. Din păcate, atunci când o rotea prea tare, o scăpa cu uşurinţă din mână. Întâmplarea a făcut să găsească într-un magazin de vechituri o rachetă cu mâner dublu, în care degetul său putea intra cu uşurinţă. Acest model ciudat i-a permis să folosească racheta la fel ca un jucător profesionist. Roger a practicat zi de zi, iar în scurt timp a devenit capabil să joace meciuri întregi, ba chiar să câştige o parte din acestea.
El nu s-a oprit însă aici. A continuat să practice cu înverşunare şi a făcut o operaţie la cele două degete pe care le avea la mâna stângă, fapt care i-a permis să prindă mai bine racheta, îmbunătăţindu-şi astfel foarte mult jocul. Deşi nu avea niciun exemplu la care să se raporteze, Roger a devenit obsedat de jocul de tenis, şi încetul cu încetul a început să câştige din ce în ce mai multe meciuri.
El a continuat să joace tenis în timpul facultăţii, încheindu-şi cariera cu 22 de victorii şi 11 înfrângeri. Mai târziu a devenit primul jucător de tenis cu handicap fizic certificat ca jucător şi antrenor profesionist de către Asociaţia Tenismenilor Profesionişti din Statele Unite. La ora actuală, Roger face turnee prin întreaga ţară şi ţine seminare în care îi învaţă pe participanţi ce înseamnă să fii un învingător indiferent de condiţia ta.
-Singura diferenţă dintre voi şi mine, le spune el participanţilor, este că voi îmi vedeţi mie handicapul, în timp ce eu nu îl văd pe al vostru. Nu există om fără un handicap sau altul. Când oamenii mă întreabă cum cred că îmi voi depăşi handicapul, le răspund că nu pot face orice face un om normal, dar în timp am învăţat ce lucruri nu pot face cu niciun chip – de pildă să cânt la pian sau să mănânc cu beţişoarele chinezeşti – dar ceea ce este mai important, ce lucruri pot face. De aceea, mă dăruiesc din tot sufletul lucrurilor pe care le pot face.
Jack Canfield
(extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield şi Mark Victor Hansen)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Etichete:Asociaţia Tenismenilor Profesionişti din Statele Unite, ce pot face, cum se joacă tenis, despre jucători profesionişti de tenis, despre tenis, despre tenis profesionist, Don Juan, Jack Canfield, Jack Canfield şi Mark Victor Hansen, Mark Victor Hansen, poveste cu tâlc, poveste cu tâlc despre tenis, Roger Crawford, Supa de pui pentru suflet, Toată lumea poate face ceva
Zâmbetul Soarelui 
Păreri