Tag Archives: Supa de pui pentru suflet

Ceea ce ești este la fel de important ca și ceea ce faci

30 mart.

Cel care ești cu adevărat vorbește atât de tare încât nu pot auzi ce spui. Ralph Waldo Emerson

 

Era o după-amiază frumoasă de duminică în Oklahoma City. Bunul meu prieten, Bobby Lewis, își ducea cei doi băieți de care era atât de mândru să joace minigolf. El s-a îndreptat către casă și l-a întrebat pe casier:

–  Cât costă un bilet de intrare ?

– Trei dolari pentru dumneavoastră și trei dolari pentru orice copil mai mare de șase ani, i-a răspuns tânărul. Până la vârsta de șase ani inclusiv copiii pot intra gratuit. Ce vârstă au copiii dumneavoastră ?

– Avocatul are trei ani, iar medicul șapte, i-a răspuns Bobby. Ceea ce înseamnă că îți datorez șase dolari.

Casierul i-a spus:

– Hei, domnule, ai câștigat la loto sau ceva ? Ai fi putut economisi cu ușurință trei dolari spunându-mi că cel mare are șase ani. Eu oricum nu mi-aț fi dat seama.

– Poate că dumneata nu ți-ai fi dat seama, dar copiii și-ar fi dat, i-a răspuns Bobby.

După cum spune Ralph Waldo Emerson: ”  Cel care ești cu adevărat vorbește atât de tare încât nu pot auzi ce spui.   „

În aceste zile dificile, când etica este mai importantă ca oricând, ai grijă să fii un exemplu bun pentru familia și pentru colegii tăi.

Patricipa Fripp

Ceea ce esti este la fel de important ca si ceea ce faci

Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield și Mark Victor Hansen

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Începe cu tine însuți

25 aug.

Pe piatra funerară a mormântului unui episcop anglican aflată în criptele Mănăstirii Westminster stau scrise următoarele cuvinte:

Când eram tânăr și liber, iar imaginația mea nu cunoștea limite, am visat să schimb lumea.

Când am mai îmbătrânit și am devenit mai înțelept, am descoperit că lumea nu se poate schimba,

așa că m-am decis să îmi reduc pretențiile și să schimb doar țara mea.

Nici aceasta nu s-a lăsat schimbată.

Când am ajuns la anii senectuții, mi-am propus într-o ultimă încercare disperată să îmi schimb doar familia,

pe cei care îmi sunt dragi, dar vai!, niciunul nu s-a lăsat schimbat.

Acum, când zac pe patul de moarte, îmi dau în sfârșit seama de adevăr: dacă m-aș fi schimbat pe mine însumi,

aș fi contribuit prin exemplul meu personal la schimbarea familiei mele.

Inspirat și încurajat de această reușită, aș fi putut face mai multe lucruri bune pentru țara mea,

și cine știe, poate că aș fi schimbat într-adevăr lumea.

                                                                                               Anonim

Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield și Mark Victor Hansen

Te iubesc, fiule!

15 iun.

Câteva gânduri care mi-au trecut prin minte în timp ce îmi conduceam fiul la şcoală:

Bună dimineaţa, puştiule.

Te iubesc, fiule

Arăţi minunat în costumul tău de cercetaş, mult mai suplu decât a fost tatăl tău când era de vârsta ta. Nu cred că am avut părul la fel de lung ca tine până când am ajuns la facultate, dar cel puţin te-aş putea recunoaşte dintr-o mie: eşti puţin cârlionţat după urechi, îţi târai uşor picioarele şi ai genunchii puţin îndoitţi… Ne-am obişnuit unul cu celălalt.

Acum că ai opt ani nu te mai văd la fel de des ca altădată. De Ziua lui Columb ai plecat de acasă la 9:00 dimineaţa. Te-am văzut timp de 42 de secunde la prânz, după care nu ai mai apărut la cina de la ora 5:00. Mi-e dor de tine, dar ştiu că ai lucruri serioase de făcut, cel puţin la fel de serioase ca şi ale celorlalţi şoferi de pe stradă.

Trebuie să creşti, iar acest lucru este cu siguranţă mai important decât să aduni cupoane, să te gândeşti ce acţiuni să mai cumperi şi cum să-i înşeli pe alţii. Trebuie să înveţi ce poţi şi ce nu poţi face, şi să te împaci cu acest lucru. Trebuie să înveţi despre oameni şi despre comportamentul lor atunci când nu se simt bine în propria lor piele, aşa cum se întâmplă cu golanii care îi terorizează pe copiii mai mici decât ei. Mda, şi va trebui să înveţi inclusiv că nu-ţi pasă  de poreclele lor… Adevărul este că o să-ţi pese întotdeauna, dar va trebui să înveţi să te prefaci, căci altfel data viitoare te vor insulta şi mai rău. Nu pot decât să sper că mai târziu îţi vei aduce aminte cum te-ai simţit, astfel încât să nu procedezi şi tu la fel cu copiii mai mici decât tine.

Când a fost ultima dată când ţi-am spus că sunt mândru de tine ? Se pare că am o problemă, de vreme ce nu-mi mai aduc aminte. Îmi amintesc în schimb când am ţipat ultima dată la tine. Ţi-am spus atunci că vom întârzia dacă nu te grăbeşti. Una peste alta, sunt convins că am ţipat de mai multe ori la tine decât te-am încurajat, după cum obişnuia să spună Nixon. Oricum, dacă o să citeşti vreodată acest text, află că sunt mândru de tine. Cel mai mult îmi place la tine independenţa ta, felul în care ştii să ai grijă de tine chiar şi atunci când eu sunt uşor speriat. Nu te-ai plâns niciodată, şi nu pot decât să te admir din  acest punct de vedere.

Oare de ce nu înţeleg taţii că copiii de opt ani au nevoie de tot atâtea îmbrăţişări ca şi cei de patru ani ? Dacă nu o să fiu atent, în scurt timp am să te împung cu degetul şi am să-ţi spun : „Ce zici, puştiule?”, în loc să te îmbrăţişez şi să îţi spun că te iubesc. Viaţa este prea scurtă pentru a ne ascunde afecţiunea. Oare de ce nu înţeleg copiii de opt ani că adulţii de 36 de ani au nevoie de tot atâtea îmbrăţişări ca şi copiii de patru ani ?

Oare ţi-am spus cât sunt de mandru de tine pentru că  ai reînceput să îţi iei pachetul cu mâncare de acasă după o săptămână de mâncat hrană indigestă de la cantină ? Mă bucur că ştii să îţi preţuieşti corpul.

Mi-aş dori ca această călătorie să nu fie atât de scurtă… Aş vrea să vorbim despre noaptea trecută… când fratele tău mai mic dormea, iar eu şi mama ta te-am lăsat să rămâi până mai târziu ca să te poţi uita la meciul echipei Yankees. Astfel de momente sunt atât de speciale. Nimeni nu le poate planifica dinainte. Ori de câte ori încercăm să ne facem împreună planuri, acţiunile noastre nu ies la fel de reuşite ca cele neplanificate. Pentru câteva minute mult prea scurte, mi s-a părut că ai crescut şi că am vorbit fără cuvinte despre : „Ce mai faci la şcoală, fiule ?” Ba chiar ţi-am verificat tema de la matematică, în singura manieră în care m-aş fi putut descurca: cu ajutorul unui calculator.

Tu te pricepi mai bine la numere decât mă voi pricepe eu vreodată. Aşa că am vorbit despre meci, şi s-a dovedit că ştii mai multe decât mine despre jucători, aşa că tot eu am avut de învăţat de la tine. Şi am fost amândoi foarte fericiţi când au câştigat Yancheii.

Hm, iată şi poliţistul de circulaţie. Probabil că ne va supravieţui amândurora. Mi-aş dori să nu trebuiască să mergi la şcoală astăzi. Sunt atâtea lucruri pe care aş dori să ţi le spun.

Ai ţâşnit din maşină ca din puşcă. Eu doream să savurez momentul despărţirii noastre, dar tu ţi-ai depistat deja prietenii.

De fapt , ceea ce doream să îţi spun la despărţire era : „Te iubesc, fiule.”

Te iubesc, fiule

Victor B. Miller

Supă de pui  pentru suflet – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen

Nevoia cea mai delicată

16 mai Nevoia cea mai delicată

  Cel puțin o dată pe zi, bătrâna noastră pisică neagră vine la unul din noi cu o cerere specială. În mod evident, nu dorește să fie hrănită sau lăsată afară, ci are o nevoie complet diferită.

Dacă stăm așezați, ne sare în poală. Dacă nu, rămâne lângă noi privindu-ne melancolică până când îi creăm condițiile necesare. Odată ajunsă în poala noastră, începe să toarcă chiar înainte de a apuca să o mângâiem pe spate și sub bărbie și să îi spunem ce pisicuță bună este. Se face apoi confortabilă, se întinde toată de plăcere, iar când și când torsul ei scapă de sub control și se transformă într-un strănut. Ne privește cu ochi plini de adorație și cu o încredere absolută, pe care numai un animal o poate avea în stăpânul lui.

  După o vreme începe să se liniștească, încetul cu încetul. Dacă simte că este în regulă, rămâne în poala noastră și ațipește. Dacă nu, se dă jos și își vede senină de treburi. În ambele cazuri, este evident  că delicata ei nevoie i-a fost satisfăcută.

  Fiica noastră descrie acest fenomen în termeni simpli: „Blackie(numele pisicii) simte nevoia să fie toarsă„.

  De altfel, Blackie nu este singura din casa noastră care are această nevoie. O împărtășim și noi, eu și soția mea. Personal , consider că această nevoie este universală și nu corespunde unei singure grupe de vârstă. Totuși, fiind profesor și părinte, eu o asociez în primul rând  cu copiii, cu nevoia lor rapidă și impulsivă de a primi o îmbrățișare, o strângere la piept, un braț după umăr, o învelire cu pătura înainte de culcare, nu pentru că ar avea vreo neliniște, ci pentru că așa li se pare natural.

  Există multe lucruri pe care mi-ar plăcea să le pot face pentru toți copii din lume, dar dacă ar fi să aleg unul singur, acesta ar fi următorul: le-aș garanta tuturor copiilor cel puțin un „tors” bun în fiecare zi.

  La fel ca și pisicile, copiii simt nevoia să toarcă.

  Fred T. Wilhelms

Supă de pui pentru suflet 

Jack Canfield și Mark Victor Hansen

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Odihnească-se în pace: Înmormântarea lui „Nu pot”

16 apr. Supa de pui pentru suflet

Sala de clasa a patra în care preda Donna arăta la fel ca multe altele pe care le văzusem  în trecut. Elevii stăteau în pupitre aranjate în cinci rânduri a câte şase. Catedra învăţătoarei se afla în faţă.  Pe un panou alăturat erau notate temele pe care le aveau de făcut elevii. Din multe puncte de vedere era o sală de clasă tipică şi tradiţională. Şi totuşi, mi s-a părut ceva diferit atunci când am intrat pentru prima dată în ea în acea zi. Elevii păreau cuprinşi de o stare de frenezie.

Donna era o învăţătoare veterană din Michigan, aflată la doar doi ani de pensionare. În plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a învăţământului de anvergură naţională, pe care îl organizasem eu. Programul de pregătire avea ca temă limbajul artistic  care le-ar permite elevilor să se simtă bine în pielea lor şi să preia controlul asupra propriilor lor vieţi. Sarcina Donnei era să implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregătire. Sarcina mea era să îi inspectez orele şi să încurajez şi mai mult procesul de implementare.

Supa de pui pentru suflet

Am ocupat un loc gol din spatele clasei şi am asistat la oră. Toţi elevii lucrau la o temă, notând în caietele lor ideile şi gândurile care le treceau prin minte. Eleva în vârstă de zece ani de lângă mine scria numai fraze care începeau cu „nu pot”:

„Nu pot să lovesc mingea de baseball astfel încât să treacă de a doua bază.”

„Nu pot să fac împarţiri cu mai mult de trei numerale.”

„Nu pot să o fac pe Debbie să mă simpatizeze.”

Pagina ei era pe jumătate plină, dar fata nu dădea semne că ar duce lipsă de idei, ci continua să lucreze cu perseverenţă şi determinare.

M-am plimbat printre rânduri studiind cele scrise de elevi. Toată lumea trebuia să descrie lucruri pe care nu putea să le facă.

„Nu pot face flotări.”

„Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”

„Nu mă pot opri după o singură prăjitură.”

Întreaga poveste îmi stârnise deja curiozitatea, aşa că m-am decis să verific ce se întâmplă întrebând-o pe învăţătoare. Când m-am apropiat  de ea, am constatat că şi ea era ocupată cu scrisul, aşa că nu mi s-a părut oportun să o deranjez.

„Nu o pot determina pe mama lui John să vină la şedinţa cu părinţii.”

„Nu o pot determina pe fiică-mea să facă plinul cu benzină la maşină.”

„Nu îl pot determina pe Alan să se folosească de cuvinte în locul pumnilor.”

Incapabil să stabilesc de ce era ocupată toată lumea, inclusiv învăţătoarea, cu scrisul unor fraze negative, care începeau cu „nu pot”, în locul celor pozitive care ar fi început cu „pot să”, m-am intors la locul meu şi mi-am continuat observaţiile. Elevii au continuat să scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reuşit să îşi umple complet pagina. Unii chiar au început pe o a doua pagină.

-Terminaţi fraza pe care aţi început-o  şi nu mai începeţi alta, le-a spus Donna elevilor, semnalând astfel apropiata încetare a activităţii.

Ea le-a spus apoi elevilor să îşi împăturească foile de hârtie în două şi să le aducă la catedră. Odată ajunşi acolo, ei trebuiau să îşi introducă foile într-o cutie goală de  pantofi.

Când toţi elevii şi-au introdus foile în cutia goală, Donna a făcut acelaşi lucru cu foaia ei. În final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub braţ şi a ieşit din clasă, mergând pe coridor. Toţi elevii o urmau. La rândul meu, eu eram în urma elevilor, mai curios ca oricând.

La jumătatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat într-o încăpere de serviciu şi a scos din ea o lopată. Cu cutia sub brat şi cu lopată în cealaltă mână ea a ieşit din şcoală, cu elevii după ea, şi s-a îndreptat către cel mai îndepărtat colţ al terenului sportiv. Acolo, toată lumea a început să sape o groapă.

Mi-am dat imediat seama ce făceau: urmau să îngroape cutia cu toate neputinţele lor! Săparea gropii a durat peste zece minute, căci marea majoritate a elevilor doreau să preia pe rând lopata şi să contribuie la ea. Când groapa a ajuns la o adâncime de un metru, săpăturile au încetat. Învăţătoarea a aşezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care începeau cu „nu pot” pe fundul gropii, după care a dat semnalul reacoperirii ei cu pământ.

31 de elevi cu vârsta de 10 sau 11 ani au rămas astfel în jurul proaspătului „mormânt”. Fiecare dintre ei introdusese cel puţin o pagină cu fraze care începeau cu „nu pot” în cutia aflată acum la un metru sub pământ. Chiar şi învăţătoarea lor contribuise la acest proces.

În acest moment, Donna le-a spus elevilor:

-Bine, copii, acum prindeţi-vă de mâini şi aplecaţi-vă capetele.

Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc în jurul mormântului, luându-se de maini. Şi-au aplecat apoi capetele şi au aşteptat. Donna şi-a început necrologul.

-Prieteni, ne-am strâns astăzi împreună pentru a onora amintirea lui „Nu pot”! Cât timp a fost cu noi pe pământ, acesta ne-a influenţat tuturor vieţile, unora mai mult decât altora. Din păcate, numele său a fost rostit în fiecare clădire publică – în şcoli, în primării, în Parlament şi chiar la Casa Albă.

I-am pregătit lui  „Nu pot” un loc minunat de odihnă şi o piatră funerară pe care stă scris epitaful său. Din fericire, lui i-au supravieţuit fraţii şi surorile sale: „Pot”, „Vreau” si „Am să fac acest lucru imediat”. Aceştia nu sunt la fel de binecunoscuţi ca şi celebrul lor frate şi încă nu sunt la fel de puternici cum a fost el.

Poate într-o bună zi, cu ajutorul vostru, ei vor lăsa o impresie mai puternică asupra acestei lumi.

Fie ca „Nu pot” să se odinească în pace şi fie ca toţi cei prezenţi să îşi continue în pace viaţa în absenţa lui. Amin.

Ascultând acel necrolog, mi-am dat seama că elevii nu vor uita niciodată această zi.  Activitatea realizată de ei era simbolică, fiind o metaforă a vieţii. Era specifică emisferei cerebrale drepte, aşa că avea să rămână întipărită în subconştientul lor cât timp vor trăi.

Ce idee de geniu! Să îi pună pe copii să scrie toate lucrurile pe care „nu puteau” să le facă, apoi să le înmormânteze şi să îi pună să asculte un necrolog! Şi activitatea nu se încheiase încă. La sfârşitul necrologului, învăţătoarea i-a pus pe elevi să mărşăluiască înapoi către clasă, iar apoi să ţină un priveghi.

Au celebrat astfel cu toţii trecerea în nefiinţă a lui „Nu pot” mâncând prăjituri, floricele de  porumb şi bând sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatră funerară mare, creată din carton. A scris pe ea cuvintele „Nu pot” în partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.

Piatra funerară a rămas în sala de clasă pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. În rarele ocazii când vreun elev uita şi spunea „nu pot”, Donna nu făcea altceva decât să îi indice semnul RIP. Elevul îşi aducea astfel aminte că „Nu pot” era mort şi îngropat, aşa că îşi reformula afirmaţia.

Donna a fost eleva mea, dar în acea zi am învăţat o lecţie de neuitat de la ea.

Chiar şi acum, mulţi ani mai târziu, ori de câte ori aud expresia „nu pot”, văd în faţa ochilor imagini cu ceremonia funerară realizată de acei elevi de clasa a patra. La fel ca şi ei, îmi amintesc şi eu că „Nu pot” a murit.

Chick Moorman

Supă de pui pentru suflet – JACK CANFIELD şi MARK VICTOR HANSEN

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-