Mi-e dor de-o privire, De-un zâmbet pe-ascuns, De-o îmbrăţişare care zboară, De la al meu la al tău trup. E dor ce se simte în aer... E dor ce se simte mereu... Când te vei întoarce, oare, Vei mai simţi parfumul meu!?Sursa
Tag Archives: zâmbet
Îmbrăţişarea zburătoare
25 nov.Zâmbetul
30 oct.„Zâmbiţi unul altuia, zâmbeşte-i soţiei, zâmbeşte-i soţului, zâmbeşte copiilor, zâmbiţi unul altuia – nu contează cui – şi vă va ajuta ca dragostea dintre voi să crească.” (Maica Tereza)
Mulţi americani cunosc povestea minunată a “Micuţului Prinţ”, scrisă de Antoine de Saint-Exupery. Aceasta este o carte extraordinară şi plină de înţelepciune şi poate fi citită şi ca o poveste pentru copii, dar şi ca una plină de înţelesuri pentru oamenii mari. Sunt foarte puţini aceia care cunosc şi alte scrieri ale autorului. Saint-Exupery a fost un pilot neînfricat care a luptat împotriva naziştilor şi a murit în timpul unei lupte. Înainte de al doilea război mondial, el a luptat şi în războiul civil din Spania, împotriva fasciştilor. A scris o poveste fascinantă bazată pe această experienţă, intitulată Zâmbetul (Le Sourire).
Aceasta este povestea pe care vreau să v-o spun acum. Nu se ştie exact dacă povestirea este autobiografică sau este doar simplă ficţiune. Eu cred că este autobiografică. El povesteşte cum a fost capturat de inamic şi aruncat în închisoare. Era sigur că, a doua zi, urma să fie executat, pentru că acest lucru se vedea clar din privirile necruţătoare ale gardienilor şi din comportamentul lor dur. Din acest moment o să spun povestea aşa, cum mi-o aduc eu aminte, cu cuvintele mele.
“Eram sigur că or să mă omoare. Am devenit repede nervos şi tulburat. M-am scotocit prin buzunare să văd dacă nu cumva mai aveam vreo ţigară scăpată de percheziţia lor. Am găsit una, dar pentru că mâinile îmi tremurau, de-abia puteam s-o duc la gură. Însă nu aveam cu ce să o aprind pentru că îmi fuseseră luate chibriturile. M-am uitat printre gratii la paznicul meu. Nu puteam să-i văd ochii. La urma urmei, de ce să se uite el la un lucru, la un cadavru? Atunci l-am strigat.
“N-ai cumva un foc, por favor ? ”
S-a uitat la mine, a ridicat din umeri şi a venit să-mi aprindă ţigara. În timp ce aprindea chibritul, privirea lui s-a lovit inevitabil de a mea. În acel moment am zâmbit. Nu ştiu de ce am făcut asta. Poate din cauza nervozităţii sau, poate,pentru că, atunci când eşti aproape de cineva, este foarte greu să nu zâmbeşti. În orice caz, eu i-am zâmbit. În acel moment a fost ca şi cum o scânteie s-a aprins între inimile noastre, între sufletele noastre. Ştiam că nu vroia asta, dar zâmbetul meu a trecut printre gratii şi l-a făcut şi pe el să zâmbească. Mi-a aprins ţigara şi a rămas lângă mine, uitându-se fix în ochii mei şi continuând să zâmbească. Am continuat şi eu să zâmbesc, conştient acum că mă aflu lângă un om, nu lângă un gardian. Iar privirea lui părea să aibă altă expresie acum.
“Ai copii?” m-a întrebat.
“Da, aici, aici”.
Mi-am scos portofelul şi am început să caut nervos fotografia familiei mele. Atunci a scos şi el poza cu ninos ai lui şi a început să-mi povestească despre planurile şi speranţele pe care şi le-a făcut cu ei. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. I-am spus că mi-e teamă că nu o să-mi mai văd vreodată familia şi că nu voi avea şansa să-mi văd copiii mari. I s-au umplut şi lui ochii de lacrimi. Brusc, fără să mai spună vreun cuvânt, a descuiat celula şi, în linişte, m-a ajutat să plec. Afară din închisoare, tăcuţi, am luat drumul înapoi către libertate. La marginea oraşului, m-a eliberat. Şi, fără nici un cuvânt, s-a întors în oraş.
Viaţa mea fusese salvată de un zâmbet”.
Da, zâmbetul – o legătură simplă, necondiţionată, naturală între oameni. V-am spus această poveste, pentru că mi-ar plăcea ca oamenii să ştie că undeva, sub nivelele pe care le construim ca să ne protejam demnitatea, titlurile, gradele, statutul social şi dorinţa de a fi văzuţi în anumite circumstanţe – sub toate acestea, rămâne eul nostru autentic şi pur. Nu mi-e teamă să-l numesc suflet .
Cu adevărat cred că, dacă aceste părţi se pot recunoaşte între ele, atunci nu vom mai fi duşmani. N-am mai putea urî, invidia sau teme. Cu tristeţe, vă spun că toate acele nivele, pe care le construim cu atâta grijă, ne îndepărtează şi ne izolează de comunicarea reală cu alţii. Povestea lui Saint-Exupery vorbeşte despre acele momente magice când două suflete se recunosc. Am avut şi eu câteva momente asemănătoare. Iubirea este unul dintre ele. Sau momentul în care priveşti un copil. De ce zâmbim când vedem un copil? Poate pentru că avem în faţa noastră pe cineva care nu are toate acele nivele intimidante, pe cineva al cărui zâmbet ştim cu siguranţă că este simplu şi din inimă. Şi ,atunci, copilul din noi zâmbeşte, pentru că l-a recunoscut pe celălalt.
Hanoch McCarty
Supă de pui pentru suflet – 101 povestiri pentru mângâierea inimii şi înviorarea sufletului – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Preţul unui surâs
15 sept.
Nu costă nimic dar oferă mult.
Îi îmbogăţeşte pe cei care îl primesc, fără a-i sărăci pe cei ce-l oferă. Nu trăieşte decât o clipă, dar amintirea lui supravieţuieşte uneori o eternitate. Nimeni nu este atât de bogat încât să se poată descurca fără el şi nimeni atât de sărac după ce i-a cunoscut avantajele. El poartă odihna celor obosiţi, speranţa celor descurajaţi, lumina soarelui pentru cei trişti şi este cel mai bun antidot al naturii pentru necazuri. Totuşi, nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat, căci nu serveşte la nimic până nu este dăruit. Şi dacă în ultima clipă oamenii din jur vor fi prea obosiţi să vă zâmbească , dăruiţi-le dumneavoastră un surâs. Căci nimeni nu are mai multă nevoie de un zâmbet decât cel care nu mai are nici unul de dăruit.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Zambind ;))
28 mart.- Dacă îţi latră câinele la uşa din spate şi nevasta ţipă la uşa din faţă, cui dai drumul prima dată ?
– Câinelui, normal, că el o să tacă dupa ce intră. -
– Nu ştii unde mi-e creionul? îl întreabă un funcţionar pe colegul său.
– Ba da, după ureche.
– Omule, nu-mi complica viaţa. După care ureche? -
Tati, de ce te-ai căsătorit cu mama?
Soţul către soţie:
– Vezi, până şi copilul e surprins!!! -
Dacă cineva aruncă cu o piatră în tine, tu să arunci în el cu o floare.Dar, mai întâi, asigură-te că floarea este în ghiveci… !
- Un poliţist, vorbind cu Moartea şi notând în carneţel:
„Deci ziceţi că înainte să intraţi în România aveaţi coasa…?!” - Fiind foarte meticuloşi, englezii au statistici pe baza cărora pot prezice câţi oameni vor muri anul viitor.
Pe de altă parte, însă, sicilienii pot să precizeze şi câteva nume… ! - Când un bărbat îţi fură soţia, cea mai bună răzbunare este să îl laşi să o păstreze… !
- Dragule, ai fi dorit să mă mărit cu altul ?
– Nu, scumpo, eu nu doresc răul nimănui ! - Sunt femei care, în loc să-i facă să sufere pe mai mulţi bărbaţi, aşa cum e firesc, se concentrează asupra unuia până îl extermină. Acestea se numesc… „fidele”!!!
- – Dragul meu, stii ce citesc în ochii tăi?
– Ce iubito?
– Că vrei să te căsătoreşti cu mine.
– Analfabeto! - O blondă se plimba liniştită, când, deodată, vede o maşină fără şofer, care mergea. Conştientă de pericol, sare în maşină şi trage frâna de mână. Când iese, dă nas în nas cu proprietarul, un bărbat foarte atrăgător.
– Începuse să meargă singură, dar am sărit în ea şi am tras frâna de mână! spune ea, foarte mândră de isprava ei.
– Ştiu, răspunde el sec. Eu o împingeam!
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Niculina Stoican
7 nov.
Niculina Stoican este o cunoscută interpretă de muzică populară pe care o îndrăgesc foarte mult. Are o poftă de viaţă molipsitoare, un optimism uşor de sesizat, este energică şi sigură pe sine în ceea ce face. Cu o carieră atent construită a reuşit să rămnă în sufletul românilor prin melodiile sale. Dragostea pentru folclorul românesc a fost moştenită de la mama sa Angelica Stoican şi a continuat cu succes în acest domeniu fiind foarte talentată. A împărţit timpul şi pentru familie, pentru carieră şi a delimitat excelent. Emisiunea moderată de Niculina Stoican a dovedit faptul că are înclinaţie pentru televiziune. Acolo este un fel de „Cupidon ” al celor necăjiţi că nu au găsit perechea potrivită şi se descurcă minunat în rolul acesta aducând mereu voia bună şi zâmbetul pe chipul celor prezenţi şi nu numai. La data de 9 decembrie 1970 în comuna Balta din judeţul Mehedinţi s-a născut o voce de excepţie pentru România.
Gânduri ale Niculinei Stoican când a împlinit 35 de ani
” O aniversare specială am avut la 18 ani, la majorat, şi la 20 de ani, când m-am căsătorit şi am avut o zi deosebită. După aceea, la 23 de ani am avut băieţelul şi toată atenţia mea s-a îndreptat asupra lui. Având în vedere că împlinesc 35 de ani conştientizez mai mult faptul că timpul trece şi că e bine să profiţi în viaţă din toate punctele de vedere. Personal, cea mai mare satisfacţie o reprezintă băiatul meu, Vlad, care face 13 ani. Florile pe care mi le aduce el în fiecare an, zâmbetul lui frumos şi privirea lui luminoasă atunci când îmi spune: „Mami, te iubesc!” sunt cel mai frumos cadou. Cea mai mare dorinţă a mea este să-mi văd băiatul mare, fericit şi liniştit la casa lui, iar eu să ajung o bunicuţă iubită de nepoţei.
Profesional, îi mulţumesc lui Dumnezeu, am avut foarte multe realizări până la vârsta asta.
E adevărat că se poate şi mai bine, dar nu mă plâng. Îmi place să muncesc, să perseverez. Am câteva regrete, dar le păstrez în suflet şi am încercat să învăţ din ele. Am trăit în preajma mamei, care e un nume mare în muzica populară şi de la care am învăţat ce înseamnă tradiţia populară şi cântecul popular.
Mama şi-ar fi dorit să fiu medic, dar trebuie să ai înclinaţie către aşa ceva. Cred că fac bine ceea ce fac şi nu m-am gândit niciodată că aş fi putut face altceva. La început n-am crezut că o să pot face o profesie din cântec. Toată lumea îmi ridicase ştacheta la nivelul mamei, neînţelegând că şi eu trebuie să am un început.
Am cântat un timp cu mama, apoi am luat o pauză de câţiva ani şi la un moment dat m-am hotărât să încerc singură, să văd dacă pot să am un drum al meu. De-a lungul timpului am încercat să urmez sfaturile celor din jur. Bunica mea întotdeauna mi-a spus să fiu OM. Mama este foarte calmă şi foarte răbdătoare. Am încercat să îi urmez modelul, pentru că de la ea am învăţat că în viaţă este esenţial să fii răbdator, să fii echilibrat.
Altfel nu ştiu cum ai putea trece de încercările la care te supune viaţa. De obicei sunt un pic tristă în această zi, dar nu din cauză că se mai adaugă un an vârstei, ci pentru că se mai întâmplă uneori să fiu singură din cauza meseriei, să fiu plecată, să nu fiu alaturi de cei dragi.”
Sorina Chirilă
Zâmbetul Soarelui 
Păreri