Atenție la interval: sentimentul apartenenței

Sentimentul valorii personale își are rădăcinile în iubire și în sentimentul apartenenței, iar una dintre cele mai bune modalități de a le arăta copiilor că-i iubim necondiționat este să ne asigurăm că știu că aparțin familiei noastre. Sună ciudat, dar e vorba de o problemă importantă, uneori de-a dreptul dureroasă pentru copii. La pagina 164, am definit sentimentul de apartenență drept dorința înnăscută a oamenilor de a fi parte din ceva mai mare decât ei. Una dintre cele mai mari surprize pe care le-am avut, în cursul cercetărilor mele, a fost să constat că adaptarea nu-i totuna cu apartenența la un grup. Cert este că efortul de a te adapta se numără printre cele mai mari piedici în calea apartenenței. Să te adaptezi înseamnă să evaluezi situația și să te schimbi în așa fel, încât să fii acceptat. Apartenența, pe de altă parte, nu ne cere să ne schimbăm – ne cere doar să fim noi înșine.

Le-am cerut unor copii de clasa a opta să formeze mici echipe și fiecare să-mi spună care e diferența dintre adaptare și apartenență. Răspunsurile m-au lăsat cu gura căscată:

• Apartenența înseamnă să te afli printre oamenii alături de care-ți dorești să fii, iar ei te primesc cu inima deschisă.
• Adaptarea înseamnă să fii printre oamenii alături de care îți dorești să fii, dar pe ceilalți nu-i interesezi, cu adevărat.
• Apartenența înseamnă să fii acceptat pentru tine însuți.
• Adaptarea înseamnă să fii acceptat, pentru că ești la fel ca toți ceilalți.
• Atunci când aparțin unui grup, simt că sunt eu însumi. Trebuie să fiu la fel ca ceilalți, ca să mă adaptez.

*

Definițiile lor erau cum nu se poate mai potrivite. Nu contează în ce parte a țării pun aceste întrebări și ce fel de școală vizitez – elevii de gimnaziu și de liceu înțeleg cum stă treaba.

De asemenea, ei vorbesc deschis despre suferința născută din faptul că nu trăiesc un sentiment de apartenență în familie. Când le-am cerut acelor elevi de-a opta să-mi dea definițiile, unul a scris: E greu să nu ai un sentiment de apartenență la școală. Dar asta nu-i nimic, prin comparație cu felul cum te simți, atunci când nu ai un sentiment de apartenență la tine acasă. Când i-am întrebat pe elevi ce înseamnă acest lucru, mi-au dat următoarele exemple:

• Să nu te ridici la înălțimea așteptărilor părinților.
• Să nu fii atât de tare sau de bine văzut, pe cât și-ar dori părinții.
• Să nu fii la fel de inteligent ca părinții tăi.
• Să nu fii la fel de bun la lucrurile la care părinții tăi erau foarte pricepuți.
• Părinții tăi sunt dezamăgiți că nu ai destui prieteni, nu ești bun la sport, ori n-ai fost aleasă în formația de majorete.
• Părinților tăi nu le place cum ești și ce-ți place să faci.
• Pe părinții tăi nu-i interesează ce faci.

Dacă vrem să le cultivăm copiilor noștri sentimentul propriei valori, trebuie să ne asigurăm că știu că fac parte din familie și apartenența lor nu e condiționată de nimic. Ceea ce face atât de dificil acest lucru este faptul că majoritatea dintre noi facem eforturi, ca să trăim un sentiment de apartenență – să simțim că suntem parte integrantă a unui grup, nu în ciuda vulnerabilităților noastre, ci datorită lor. Nu putem să le dăm copiilor noștri ce nu avem; asta înseamnă că trebuie să facem un efort, să ne cultivăm noi înșine sentimentul apartenenței, alături de copiii noștri.

Voi arăta printr-un exemplu cum ne putem dezvolta împreună cu copiii noștri și faptul că aceștia sunt capabili de foarte multă empatie. (Nimic altceva nu inspiră într-o mai mare măsură sentimentul apartenenței, decât empatia reciprocă!)

*

Când era în clasa a patra, Ellen a venit acasă de la școală, într-o zi, și a izbucnit în plâns imediat după ce a intrat pe ușă, după care a fugit în camera ei. M-am dus după ea, am îngenuncheat în fața ei și am întrebat-o ce se întâmplase. Mi-a spus, printre suspine:

– M-am săturat să fiu mereu la ceilalți! Nu mai vreau!

N-am înțeles ce voia să spună, așa că i-am cerut să-mi explice mai exact ce însemna la ceilalți.

– În fiecare recreație, jucăm fotbal. Doi dintre copiii plăcuți de toți sunt căpitani și-și aleg echipele. Primul căpitan spune: Îi aleg pe Suzie, John, Pete, Robin și Jake. Pe urmă, al doilea căpitan spune: Îi aleg pe Andrew, Steve, Katie și Sue, și pe ceilalți putem să-i împărțim. În fiecare zi, eu sunt unul dintre ceilalți. Niciodată nu mă strigă la început, când fac echipele.

Mi s-a frânt inima. Ellen stătea pe marginea patului, cu capul în mâini. Eram așa îngrijorată, când am urmat-o în camera ei, că nici n-am mai aprins lumina. Nu suportam vulnerabilitatea posturii ei – felul cum stătea, plângând, pe întuneric – așa c-am făcut câțiva pași până la întrerupător. Parcă Dumnezeu m-a oprit locului – gestul de a aprinde lumina, ca să scap de disconfort, m-a făcut să mă gândesc la unul dintre citatele mele favorite din Pema Chödrön, despre întuneric și compasiune: Compasiunea nu este o relație între vindecător și cel rănit. Este o relație între egali. Numai atunci când ne cunoaștem bine propriul întuneric, putem să fim prezenți în întunericul celorlalți. Compasiunea devine reală, atunci când ne recunoaștem propria umanitate, împărtășită de celălalt.

Am renunțat să mai aprind lumina și m-am așezat din nou lângă Ellen, în întuneric – în sens literal și emoțional deopotrivă. I-am pus o mână în jurul umerilor și i-am spus:

– Știu cum e să fii celălat.

Și-a șters nasul cu dosul mâinii și mi-a spus:

– Ba nu știi. Pe tine te plac toți.

I-am explicat că era adevărat, chiar știam cum se simțea.

– Când ceilalți mă tratează ca fiind celălalt, sunt rănită și furioasă, dar în primul rând mă simt singură și neînsemnată. Nu simt nevoia să fiu bine văzută, dar aș vrea ca restul să mă recunoască și să-mi arate clar că sunt importantă pentru ei. Că fac parte dintre ei.

Nu-i venea să creadă:

– Ia uite, că știi! Chiar așa mă simt!

Ne-am strâns în brațe una pe alta, în patul ei, apoi Ellen mi-a povestit cum era la ea la școală, când era atât de dureros să fii tratat drept celălalt.

*

Cam la două săptămâni după aceea, eram acasă amândouă, când a sosit poșta. Am alergat la ușă nerăbdătoare. Fusesem programată să vorbesc la un eveniment plin de vedete și eram foarte curioasă cum arăta afișul evenimentului. Poate părea ciudat, dar eram extrem de încântată la ideea că urma să-mi văd fotografia pusă alături de cele ale unor staruri de film. M-am așezat pe canapea, cu afișul în mână, l-am desfășurat și am început să-mi caut înnebunită fotografia. Chiar în timp ce făceam asta, Ellen a intrat în cameră și mi-a spus:

– Super! Ăsta-i afișul conferinței? Dă-mi-l și mie!

Apropiindu-se de canapea, și-a dat seama că dispoziția mea se schimbase – de la nerăbdare, la dezamăgire.

– Ce s-a întâmplat, mami?

Am bătut cu palma pe canapea, ca să se așeze lângă mine. Țineam posterul în fața noastră, iar Ellen urmărea cu degetul fotografiile.

– Nu te văd nicăieri. Unde ești?

I-am făcut semn spre rândul de sub fotografiile celebrităților, unde scria: Și alții.

Ellen s-a lăsat pe spate, s-a rezemat de pernele de pe canapea, și-a pus capul pe umărul meu și a spus:

– Of, mami, cred că tu ești acum la ceilalți. Îmi pare rău!

Nu i-am răspuns pe loc. Mă simțeam neînsemnată – nu era nici o poză de-a mea pe afiș, iar mie-mi păsa de acest lucru. Ellen s-a aplecat spre mine, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

– Știu cum te simți. Când mi se spune că sunt unul dintre ceilalți, mă simt rănită, și neînsemnată, și singură. Cu toții vrem să contăm pentru ceilalți și să fim recunoscuți.

*

Mai târziu, mi-am dat seama că acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea. Poate că nu vom trăi sentimentul apartenenței în timpul unui meci din recreație sau la o conferință plină cu somități, dar important este să simțim acest lucru acolo unde contează cel mai mult – acasă. Scopul nu este să fim niște părinți perfecți. De fapt, cele mai importante lucruri se petrec în acele momente imperfecte, în care le permitem copiilor noștri să ne ajute să depășim distanța.

A fi cu adevărat implicat, în relația cu copiii tăi, înseamnă să investești timp și energie. Înseamnă să stai și să discuți cu ei, ca să le înțelegi lumea, ce interese au, ce li se întâmplă. Părinți implicați găsești de fiecare parte a unei dezbateri legate de creșterea copiilor. Ei fac parte din tradiții și culturi diferite, și au valori diferite. Ceea ce au în comun, însă, este modul în care pun în practică aceste valori. Par să împărtășească o filosofie a lui: Nu sunt perfect, n-am întotdeauna dreptate, dar sunt aici, deschis, atent la ce li se întâmplă copiiilor mei, iubindu-i și fiind cu adevărat implicat.

Cu siguranță, implicarea necesită sacrificii, dar ne-am asumat acest lucru, atunci când ne-am hotărât să devenim părinți. Mulți dintre noi ne confruntăm cu atât de multe sarcini concurente, încât e ușor să te gândești: Nu pot sacrifica trei ore, ca să mă uit la pagina de Facebook a fiului meu, ori să stau cu fiica mea, în timp ce-mi explică pe îndelete, cu lux de amănunte, ce s-a întâmplat la concursul ei de proiecte științifice din clasa a patra.

Și mie mi-e greu să fac toate astea. Jimmy Grace, preotul de la biserica noastră episcopală, a ținut recent o predică despre natura sacrificiului, care mi-a schimbat cu totul felul în care privesc parenting-ul. Ne-a explicat că a sacrifica înseamnă, în latină, a sacraliza, a sfinți. Cred din toată inima că, atunci când suntem cu totul implicați în creșterea copiilor, indiferent de cât de imperfecți, vulnerabili și dezorganizați suntem noi înșine, creăm ceva sacru.

* Extras din cartea Curajul de a fi vulnerabil scrisă / gândită de Brené Brown

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui (share) sau să apreciezi (like) sau să comentezi (comment) postarea.

Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui!