Arhiva | Universul credinței RSS feed for this section

Părintele Arsenie Boca – Povestea stâncii

30 sept.
Parintele Arsenie Boca
“Un om dormea în coliba lui, când, într-o noapte, camera s-a umplut de Lumină şi i-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el şi i-a arătat o stâncă mare din faţa colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a şi făcut.
Mulţi ani a muncit din greu, de la răsăritul la apusul soarelui împingea din toate puterile, cu umerii proptiţi de suprafaţa masivă şi rece a stâncii de neclintit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist şi istovit în coliba lui, simţind că a irosit întreaga zi fără nici un folos.
Tocmai când bărbatul era mai descurajat, necuratul a decis să-şi facă apariţia în gândurile lui deznădăjduite:
— De atâta timp împingi piatra şi ea nici nu s-a clintit…
Aşa că omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat şi că toată munca lui va fi un eşec.
Aceste idei l-au deprimat şi descurajat şi mai mult.
Necuratul i-a spus:
— De ce te ruinezi singur? Petrece-ţi timpul făcând doar un efort minim şi te vei simţi mai bine.
Bărbatul, ostenit, tocmai aşa îşi propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage şi să-I spună păsul Domnului.
— Doamne, a spus, am muncit mult şi greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. După atâta timp, nu am reuşit să mişc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greşit? De ce n-am izbutit?
Domnul i-a răspuns înţelegător:
— Omule, când ţi-am cerut să-mi slujeşti şi tu ai acceptat, ţi-am spus că îndatorirea ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai şi făcut. Niciodată nu am spus că aştept ca tu să o mişti. Datoria ta era doar să împingi. Şi acum vii la Mine obosit spunând că ai dat greş. Aşa să fie…? Priveşte la tine… Braţele îţi sunt puternice şi musculoase, spatele e vânjos şi bronzat, mâinile îţi sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ţi-au devenit tari şi puternice. Te-ai dezvoltat mult şi capacităţile tale sunt peste ce te-ai fi putut aştepta să ai. Adevărat, nu ai mişcat stânca. Dar însărcinarea ta a fost să mă asculţi şi să împingi, ca să-ţi pui la încercare credinţa şi nădejdea în înţelepciunea Mea. Ceea ce ai şi făcut. Acum, omule, Eu voi muta stânca.
Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendinţa să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare şi încredere în El.
Cu toate că noi credem că prin credinţă mutăm munţii, de fapt tot Dumnezeu este cel Care îi mută din loc.
Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.“
Sursa: 1,2

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Etichete:, , , , , , ,

Sfantul Efrem cel Nou – MARE MUCENIC din Nea Makri,Grecia

4 iun.

CINE ESTE Sfantul Efrem cel Nou?

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este un Mare Sfant (descoperit recent) al Bisericii Ortodoxe, care este cunoscut in toata lumea atat pentru marea sa putere facatoare de minuni, cat si pentru rapiditatea ajutorului sau, fiind supranumit „Super-Grabnic Ajutator in toate nevoile„. Sfantul Efrem cel Nou mai este recunoscut si ca SALVATOR al celor DEZNADAJDUITI si ca OCROTITOR al celor DEPENDENTI de DROGURI.
Sfantul Efrem cel Nou a trait in secolul al XV-lea in Grecia. A vietuit ca monah la Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia. Dupa ce a trait 27 de ani in nevointa calugareasca aspra, Manastirea de pe Colina Neprihanitilor a fost cotropita de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem cel Nou l-au facut rob si l-au torturat in felurite chipuri, de nenumarate ori, timp de 8 luni. La sfarsit, turcii l-au atarnat cu capul in jos intr-un copac batran, i-au strapuns trupul cu multe cuie – din acelea cu care a fost rastignit Domnul nostru Iisus Hristos pe Cruce -, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins. Astfel si-a dat sufletul in mainile Domnului, la data de 5 mai 1426.
Vreme de 500 de ani nu a stiut nimeni de acest Mare Mucenic din Nea Makri, pana pe 3 ianuarie 1950, cand Sfintele sale Moaste – care sunt inmiresmate si pline de har – au fost descoperite prin revelatie de monahia Macaria, stareta Manastirii Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor (pana la cotropirea ei de catre turci, aceasta manastire era de calugari, iar din secolul al XX-lea – cand a fost restaurata – este de maici).
Dupa descoperirea Sfintelor sale Moaste, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – s-a aratat de nenumarate ori staretei Macaria, altor maici si multor crestini (multi dintre ei nu stiau nimic despre Sfantul Efrem cel Nou), fie sub chipul unui nevoitor cu fata brazdata de multe osteneli, fie purtand vesminte preotesti, fie ca un calugar, marturisind: “Ma numesc Efrem!” si relatandu-le viata sa si chinurile si torturile la care a fost supus pentru marturisirea dreptei Credinte Ortodoxe. Celor mai multi, imediat dupa aratare, Sfantul Efrem cel Nou le-a rezolvat problemele: pe unii i-a vindecat de boli incurabile, altora le-a intarit credinta, pe altii i-a izbavit de primejdii sau de foc, pe multi deznadajduiti i-a mangaiat.

Care sunt DARURILE DEOSEBITE ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este:

1. Mare Tamaduitor

Sfantul Efrem cel Nou a vindecat multi oameni de cancer, diabet, leucemie, paralizie, epilepsie, orbire, dureri de ochi, de cap, de oase, de stomac si de articulatii, polinucleoza, boli ale inimii si ale creierului, hemoragii si multe altele; a ajutat in vremea operatiilor si a salvat de pe patul de moarte. Sfantul Efrem cel Nou a primit de la Dumnezeu o asa de mare putere de vindecare a tuturor bolilor – chiar si a celor asa-zis incurabile – datorita chinurilor cumplite pe care le-a suferit ca Mare Mucenic.

2. Mare Facator de minuni

Sfantul Efrem cel Nou – supranumit si „Sfantul Efrem cel Nou Taumaturgul” („taumaturg” inseamna „facator de minuni”) – a primit de la Dumnezeu puterea de a savarsi minuni uimitoare.

3. Super-grabnic Ajutator in toate nevoile

Toti oamenii care i se roaga Sfantului Efrem cel Nou cu smerenie, cu credinta si cu dragoste dobandesc rapid mijlocirile sale. Iata numai cateva dintre minunile savarsite grabnic de Marele Mucenic din Nea Makri. Cu ajutorul Sfantului Efrem cel Nou, unii oameni:
  • au izbandit in procese
  • au biruit deznadejdea – Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
  • au fost izbaviti de foc, de inec, din furtuni si din alte primejdii de moarte
  • au fost salvati de la sinucidere – Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, SALVATORUL celor DEZNADAJDUITI
  • au rezolvat probleme legate de programe si calculatoare
  • au fost izbaviti de droguri – Sfantul Efrem cel Nou este, prin excelenta, OCROTITORUL celor DEPENDENTI de DROGURI
  • L-au cunoscut pe Dumnezeu.

Sfantul Efrem cel Nou este cunoscut in toata lumea pentru:

  • universalitatea ajutorului sau – Sfantul Efrem cel Nou rezolva toate problemele, indiferent de natura (tipul) sau gravitatea lor, de aceea este supranumit „Grabnic ajutator intru toate nevoile”.
  • rapiditatea ajutorului oferit – Sfantul Efrem cel Nou le vine grabnic in ajutor tuturor celor care-l cheama cu credinta si dragoste, motiv pentru care este cunoscut ca „Super-Grabnic ajutator intru toate nevoile”.

CE TREBUIE FACUT pentru a primi ajutorul Sfantului Efrem cel Nou?

Pentru a fi ajutati de Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri -, oamenii trebuie sa i se roage cu credinta, evlavie si dragoste. Oamenii care au fost ajutati de Sfantul Efrem cel Nou i-au citit Paraclisul sau Acatistul, sau (daca nu aveau timp si problema trebuia rezolvata urgent) numai l-au chemat din toata inima in ajutor, simplu, fara o rugaciune speciala, ci spunand doar: „Sfinte Efrem cel Nou, ajuta-ma sa …(si spuneau problema pe care o aveau)!”. De multe ori, ajutorul Sfantului Efrem cel Nou a venit inainte ca oamenii sa termine rugaciunea catre el sau imediat dupa aceasta. Alte persoane care aveau probleme mai dificile de rezolvat, i-au promis Sfantului Efrem cel Nou diverse daruri (flori, ceara curata, candele etc.), iar Sfantul Efrem i-a ajutat la scurt timp dupa ce i-au facut promisiunea.
Alti oameni au mers la Manastirea Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri si s-au inchinat la Sfintele sale Moaste sau au fost insemnati cu acestea in Semnul Sfintei Cruci sau numai au trimis pomelnice, bani, daruri, sau haine la Manastirea sa, si au rugat pe maici sa atinga aceste haine de Icoana Sfantului Efrem cel Nou si de Sfintele sale Moaste – sau sa fie insemnate cu acestea in Semnul Sfintei Cruci – si apoi s-au imbracat cu aceste haine astfel sfintite si s-au vindecat imediat de orice boala sufereau.
Dupa ce primiti ajutorul dorit, trebuie sa nu uitati sa-i multumiti Sfantului Efrem cel Nou – cei care ii fac promisiuni, trebuie sa nu uite sa le indeplineasca !!!
Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – face minuni uimitoare si azi si le va veni intotdeauna in ajutor celor care il cheama cu credinta, evlavie si dragoste, asa dupa cum a marturisit Sfantul Efrem cel Nou insusi unor crestini: “Nu voi inceta sa vin!”.

De ce a fost descoperit ABIA ACUM Sfantul Efrem cel Nou – acest Mare Mucenic din Nea Makri?

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – nu a fost cunoscut ca Sfant pana in secolul al XX-lea, deci vreme de 500 de ani nu a fost stiut de nimeni; poate doar cei din generatia de dupa el au mai stiut ca a fost acolo o manastire, iar calugarii ei au fost rapusi de turci. Sfantul Efrem cel Nou, la fel ca cei din obstea lui, a adormit nestiut de nimeni; nimeni nu a stiut chinurile si felul in care a murit, marturisindu-L pe Hristos.
Astfel, Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a ramas ascuns timp de 5 secole, dar a venit vremea sa fie iarasi preamarit de Dumnezeu in timpurile noastre si nu intamplator. Traim intr-o vreme de crunt materialism, in care pacatul a devenit moda, credinta in Dumnezeu s-a racit foarte mult, iar oamenii sunt din ce in ce mai nefericiti si mai stresati, fiind coplesiti de probleme la care nu pot gasi rezolvare.
De aceea, Preabunul Dumnezeu l-a facut cunoscut pe Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – in zilele noastre, pentru a ne intari in credinta si pentru a ne ajuta grabnic in toate problemele cu care ne confruntam. Pentru dragostea sa fierbinte pentru Dumnezeu – marturisita prin chinurile ingrozitoare pe care le-a rabdat – Marele Mucenic din Nea Makri, Sfantul Efrem cel Nou, a primit de la Atotputernic o mare putere facatoare de minuni, fiind inzestrat de Creator cu daruri depline, potrivite omului nefericit al zilelor noastre.

Cand este SARBATORIT Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri?

Sfantul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – este praznuit de 2 ori pe an:

  • pe 3 ianuarie – ziua aflarii Sfintelor sale Moaste, si
  • pe 5 mai – ziua mortii sale martirice.

Unde se afla SFINTELE MOASTE ale Sfantului Efrem cel Nou?

Sfintele Moaste ale Sfantului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – se afla intregi in Manastirea Buneivestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, de pe Colina Neprihanitilor de la Nea Makri din Attica, Grecia.

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Etichete:, , , , ,

Cuviosul Paisie Aghioritul

22 apr.
Dumnezeu a randuit ca pe 25 iulie 1924 sa rasara in binecuvantatul pamant al Capadociei (cel care a odraslit cei mai mari Sfinti Parinti ai Bisericii Ortodoxe1) o floare preafrumoasa si mult inmiresmata: Cuviosul Paisie Aghioritul.
Cuviosul Paisie Aghioritul este un Mare Sfant grec contemporan al Bisericii Ortodoxe si cel mai iubit monah de la Sfantul Munte Athos.
Cuviosul Paisie Aghioritul este o stea care lumineaza pe cerul Bisericii, un dar al lui Dumnezeu si al Maicii Domnului pentru Ortodoxie, monahism si pentru oamenii epocii noastre.
Parintele Paisie Aghioritul a fost un mare ascet care a trecut pe pamant, un monah ortodox care sprijinea intreaga lume cu rugaciunile sale. Prin viata lui sfanta si prin puterea sa facatoare de minuni, Cuviosul Paisie Aghioritul a descoperit in ochii oamenilor lumina lui Hristos si puterea lui Dumnezeu.
“Astfel de Sfinti ca Parintele Paisie trimite Dumnezeu pe pamant o data la patru sute de ani!” – a spus Staretul Porfirie Kafsokalivitul2.

“Monahul care strabatea cerurile”

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul dobandise inca din timpul vietii o faima uriasa, care a trecut dincolo de hotarele Greciei si s-a raspandit in toata lumea, fara radio, fara televizor, fara ziar sau alte mijloace de informare in masa care sa spuna ceva despre el cata vreme a trait. Toata aceasta faima a Cuviosului Paisie Aghioritul s-a transmis din gura in gura de catre oameni care au ramas uimiti de binefacerile si minunile lui.
Veneau sa-l vada si sa-i ceara sfatul oameni din America, Canada, Germania, Rusia, Romania, Franta, Australia, Africa si de pretutindeni.
Cu fiecare zi care trece lumea afla ce fel de om a trecut pe pamant si il cinsteste tot mai mult. Cauta sa afle tot ce s-a scris referitor la el, sa intrebe pe oamenii care l-au cunoscut. Multi citesc cartile lui, folosesc cuvintele lui in predici, in cicluri de catehizare si-l au ca model pe acest smerit monah, care avea doar clasele primare. Iar aceasta inseamna ca Harul lui Dumnezeu a dat deja binecuvantarea sa fie popularizat, lucru pe care Cuviosul Paisie Aghioritul nu l-a urmarit niciodata.
Intr-o zi obisnuita il vizitau la chilie o suta – doua sute de oameni, pentru a-i primi sfatul. Atunci cand iesea din Sfantul Munte pentru a vedea pe femeile si pe bolnavii neputinciosi care nu puteau veni in Sfantul Munte, mii de persoane asteptau la rand pana in zori, pentru a lua binecuvantare si a vorbi un minut-doua cu Parintele Paisie. In acest foarte scurt rastimp, multi primeau dezlegare tuturor problemelor lor; alteori acest lucru se petrecea mai tarziu, prin rugaciunile Cuviosului Paisie Aghioritul. Masinile parcate pe marginile drumului depaseau distanta de un kilometru. La Sfanta Manastire de maici a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti – Tesalonic (care a fost intemeiata de Cuviosul Paisie Aghioritul), masinile veneau si plecau continuu. Parintele Paisie Aghioritul le-a fost calauzitor multora, mari si mici, insemnati si neinsemnati. Pe smeritul monah Paisie Aghioritul il cercetau oameni din toate paturile sociale: eruditi si neinvatati, persoane politice, deputati, ministri, senatori din Statele Unite, profesori universitari, medici, teologi, episcopi si oameni de alte religii.
Cu miile erau scrisorile pe care oamenii i le trimiteau. Problemele psihologice, cancerul, familia despartita – cel putin una din acestea trei era cuprinsa in scrisori. Durerea curgea la Parintele Paisie fie personal, fie prin scrisori. Durerea altuia o facea a sa; nu voia si nu putea ramane indiferent, atunci cand ceilalti sufereau. Daca se putea, ridica toata greutatea crucii pe umerii sai, pentru a-l usura pe aproapele. Parintele Paisie Aghioritul aduna durerea, nelinistea si problemele lumii si dadea inapoi solutii, bucurie si pace. Cand trebuia si unde anume era nevoie, Cuviosul Paisie Aghioritul intervenea in mod minunat cu stapanire dumnezeiasca si dezlega cele de nedezlegat.
Chiar si dupa adormirea sa, Cuviosul Paisie Aghioritul ii ajuta pe oameni prin scrierile sale. Cartile sale au un rasunet nemaiintalnit, sunt citite cu nesat, sunt traduse in multe limbi straine, deoarece vorbesc direct inimii, ii misca sufleteste si pe cei simpli, si pe cei culti. Prin invatatura pe care a lasat-o, Cuviosul Parinte Paisie Aghioritul s-a dovedit a fi un mare dascal contemporan al vietii duhovnicesti.

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul3

Cuviosul Paisie Aghioritul a unit in persoana sa pe apostolul, pe proorocul, pe evanghelistul, pe dascalul si, mai ales, pe parintele. Toata viata sa a fost o marturie a Invierii. El insusi a fost o marturie vie a Invierii, care ii intraripa cu aripile nadejdii pe toti oamenii care veneau la el. Fiecaruia ii dadea “vitamina” care ii lipsea.
Datorita nevointei si a jertfei sale peste putere (priveghere, post, metanii, zavorare in pesteri, sedere in scorburi de stejar, rugaciune indurerata pentru toata lumea, metanii), Dumnezeu l-a impodobit pe Cuviosul Paisie Aghioritul cu numeroase harisme:
1. Harisma tamaduirilor
Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.
2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor
Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.
3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)
Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.
4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau „televizor duhovnicesc” si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.
5. Harisma discernamantului
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.
6. Harisma mangaierii
Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau zburand. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”
7. Harisma deosebirii duhurilor
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean, care cauta sa insele si sa indemne la rau.
8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant
Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia, preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.
9. Harisma depasirii legilor firii

Inaintea Parintelui Paisie Aghiorituluneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona depasind si anuland legile naturale.

  • uneori Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie; desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura;
  • cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau;
  • de multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri);
  • oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.
  • desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni;
  • Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie Aghioritul evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns pe Parintele Paisie, insa fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.
10. Harisma anularii distantelor
Cuviosul Paisie Aghioritul uneori se deplasa cu trupul sau material, intr-o fractiune de secunda, din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

11. Cuviosul Paisie aude atunci cand este chemat prin rugaciune
Parintele Paisie Aghioritul auzea, in chip duhovnicesc, invocarile si rugaciunile unor crestini, care il chemau in ajutor de la sute de kilometri departare. Iar smeritul monah Paisie Aghioritul ii ajuta nevazut prin rugaciunea sa sau trimitea raspuns in alt mod.
12. Harisma cunoasterii starii celor adormiti
Datorita curateniei sale sufletesti, Cuviosul Paisie Aghioritul a primit de la Dumnezeu puterea de a vedea sufletele anumitor persoane in clipa in care paraseau pamantul si urcau la cer. De asemenea, cunostea si starea in care se aflau sufletele altor persoane adormite in Domnul. Mai mult decat atat, smeritul Parinte Paisie Aghioritul a calatorit in lumea de dincolo impreuna cu unii oamenii aflati in pragul mortii (infatisandu-se ca o faclie aprinsa), apoi s-a intors impreuna cu acestia inapoi pe pamant, salvandu-i de la moarte.
13. Harisma comunicarii in limbi pe care nu le-a invatat niciodata
Desi Cuviosul Paisie Aghioritul nu cunostea alta limba decat greaca, in multe randuri (atunci cand a existat un motiv serios) a discutat si s-a inteles in chip minunat cu turistii care vorbeau alta limba – se intelegea cu ei in limba Cincizecimii!!!

14. Harisma aratarilor ceresti

Cuviosul Paisie Aghioritul a vazut cu ochii sufletului multi Sfinti (Sfintii Trei Ierarhi, Sfanta Mare Mucenita Ecaterina, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan Teologul, Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, Sfintii Parinti Ioachim si Ana, Sfantul Isaac Sirul, Sfanta Mucenita Eufimia, Sfantul Arsenie Capadocianul, Sfantul Luchilian, Sfantul Vlasie din Sclavena), pe Ingerul lui Pazitor, pe Maica Domnului de mai multe ori si pe Insusi Domnul Iisus Hristos. Nu i-a vazut in vis, ci aievea, uneori chiar ziua in amiaza mare. Acestia vorbeau cu el, il sarutau, ii aduceau mancare, il tamaduiau, ii faceau fagaduinte, ii descopereau taine.
15. Harisma radierii luminii necreate
De multe ori, Cuviosul Paisie Aghioritul a vazut lumina necreata, dar in repetate randuri a fost vazut cum el insusi radia lumina necreata. Uneori, fata sa stralucea ca soarele; chipul sau radia o lumina alba, dar nu orbitoare. Alteori, Cuviosul Paisie Aghioritul era invaluit in intregime intr-o lumina care cobora de sus, diferita de cea a soarelui: era mai puternica decat ea si era mai stravezie, mai curata, aurie si totodata putin albastrie. In alte momente, chipul smeritului Parinte Paisie Aghioritul stralucea de o lumina puternica, lina, si totusi trasaturile fetei sale se distingeau. Unii inchinatori s-au invrednicit sa vada o aureola in jurul capului Cuviosului Paisie Aghioritul, mai luminoasa decat soarele. In fata acestor privelisti neobisnuite, inchinatorii primeau in sufletul lor dulceata acelei lumini dumnezeiesti, iar inima li se umplea de multa dragoste, bucurie si pace. Desi vedea slava lui Dumnezeu si contempla lumina necreata si de multe ori stralucea si el la exterior, smeritul Parinte Paisie Aghioritul se straduia, pe cat ii statea cu putinta, sa se ascunda si nu deschidea discutia despre aceste stari dumnezeiesti.
16. Harisma miresmei dumnezeiesti
De multe ori Cuviosul Paisie Aghioritul simtea o mireasma foarte puternica atunci cand trecea pe langa chilia unui Cuvios, cand se afla in preajma unor Sfinte Moaste sau cand pregatea editarea cartii sale despre Sfantul Arsenie Capadocianul – ca semn al bunavointei Cuviosului Arsenie pentru editarea vietii lui. Cuviosul Paisie Aghioritul nu numai ca simtea buna mireasma, ci si el insusi devenise “mireasma lui Hristos”: de multe ori il trada harul dumnezeiesc si dovedea sfintenia lui cu miresma puternica care, ca si “mirul varsat”, iesea din el, din gura sa, din obiectele sale personale, din obiectele daruite de el altor persoane si din locurile unde traia. Mireasma nespusa pe care o raspandea smeritul Parinte Paisie Aghioritul era atat de puternica si intensa, incat umplea intreaga curte si toate miroseau: si aerul, si pietrele, si copacii. Aceasta mireasma deosebita ii insotea uneori pe inchinatorii care plecau de la Coliba sa (care se numea Panaguda) pana departe. O data cu aceasta mireasma nespusa pe care o simteau mult timp dupa ce se desparteau de Fericitul Parinte Paisie Aghioritul, inchinatorii primeau si multa bucurie si pace in suflet.
17. Harisma imprietenirii cu animalele salbatice
Cuviosul Paisie Aghioritul a primit de la Dumnezeu harisma de a petrece cu animalele salbatice, fara ca acestea sa-l vatame, asa cum s-a intamplat cu Adam inainte de cadere si cu multi alti Sfinti. Fiarele salbatice simteau marea lui dragoste si vedeau in el curatia omului de dinainte de cadere. Ii hranea din mana lui pe ursii salbatici, pe iepuri, poruncea serpilor, pasarelelor, ursilor, furnicilor si acestia i se supuneau.
18. Harisma rugaciunii pentru intreaga lume
Harisma rar intalnita a rugaciunii pentru intreaga lume a primit-o Cuviosul Paisie Aghioritul dupa mari nevointe. Rugaciunea sa era neincetata, din inima, curata, rodnica; aceasta era impartita in trei parti: una pentru sine, una pentru vii si una pentru adormiti. Isi generaliza rugaciunea pentru a-i cuprinde pe toti oamenii. Rugaciunea pe care o facea smeritul monah Paisie Aghioritul il istovea, deoarece participa la durerea omeneasca. Multa durere omeneasca pe care o vedea in jurul sau il facea ca sa se roage mai mult, in ciuda marii sale nevointe si a bolilor care il chinuiau. Rugaciunea sa era insotita de post, osteneala, metanii si mai ales de smerenie. Cuviosul Paisie Aghioritul se considera raspunzator pentru suferintele tuturor oamenilor, deoarece i se parea – datorita adancii sale smerenii – ca nu ajuta suficient de mult lumea indurerata. El insusi se ruga mult, dar voia ca si alii sa participe si sa se osteneasca cu el in rugaciune.
Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: “Daca as putea, as face o fabrica de rugaciune care sa nu se opreasca niciodata. Lumea are nevoie de multa rugaciune.”. Parintele Paisie Aghioritul afla, cu ajutorul “televizorului sau duhovnicesc”, cand se petreceau lucruri grave in intreaga lume si se ruga fierbinte, participand cu durere la incercarea prin care treceau oamenii respectivi. Cuviosul Paisie Aghioritul se ruga pentru intreaga lume cu Rugaciunea lui Iisus si facea metanii, dar odata cu el, psalmodiau si puterile ceresti, care il ajutau in rugaciuni si i le duceau la Dumnezeu (asa dupa cum marturiseste staretul unei chilii invecinate, care a auzit cateva nopti la rand psalmodii in Coliba Parintelui Paisie, in timp ce Cuviosul Paisie se ruga).
Asemeni Sfintilor Parinti din vechime, Cuviosul Paisie a intarit lumea intreaga cu rugaciunile sale, a sprijinit nenumarate suflete, a vindecat bolnavi, a izbavit indraciti si L-a descoperit in inimile multora pe Dumnezeu, ajutandu-i sa se mantuiasca. In toata viata sa, Cuviosul Paisie Aghioritul “s-a topit ca o lumanare” rugandu-se neincetat, insa acum lumanarea nestinsa a rugaciunii sale arde neincetat inaintea Preasfintei Treimi si mijloceste pentru noi toti. Minunile si aparitiile sale de dupa adormirea sa dovedesc aceasta.
19. Harisma dragostei
Dintre toate harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, cea care impresiona cel mai mult era dragostea lui – o dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca, fara margini, fara sovaire si cu o desavarsita jertfire de sine. Aceasta dragoste izvora din launtrul sau si imbratisa, fara deosebire, cu aceeasi caldura pe cei buni si pe cei rai, pe prieteni si pe vrajmasi, pe cei cunoscuti lui si pe straini, pe ortodocsi si pe cei de alta credinta, pe oameni, animale, plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omeneasca.
Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca. Dragostea omeneasca este atat de mica si plina de interes, atat de trecatoare si nestatornica, atat de egoista si de asupritoare, si se schimba atat de usor in antipatie si ura, incat este o rusine si o nedreptate sa o comparam cu dragostea Parintelui Paisie Aghioritul.
Oamenii simteau aceasta dragoste mare si dezinteresata a Cuviosului Paisie Aghioritul. Fiecare inchinator care il vizita ii simtea dragostea care il cuprindea cu totul. Cei care il vedeau pentru prima oara se simteau ca si cand l-ar fi cunoscut de ani de zile. Cand plecau de la Parintele Paisie se simteau legati de el; dragostea lui ii urma pretutindeni. Multi oameni credeau ca sunt cei mai iubiti de Parintele Paisie, credeau ca erau mai legati de el decat altii; fiecare il simtea ca fiind al sau si aveau o deosebita dragoste fata de el. Dar Cuviosul Paisie Aghioritul avea o dragoste aparte pentru fiecare; se daruia fiecarui suflet si il iubea asa cum era el, cu patimile si neputintele lui; simtea pentru toti oamenii aceeasi dragoste pe care a avut-o fata de rudele sale; ii simtea pe toti oamenii ca pe niste frati.
Parintele Paisie Aghioritul impartea dragoste tuturor, dar inima lui nu seca, deoarece se legase de izvorul nesecat, de Dragostea cea vesnica, de Hristos. Dragostea era o virtute fireasca la Cuviosul Paisie Aghioritul. “De mic am avut-o in sange”, spunea el. Dar mai tarziu a stralucit si mai mult in cuptorul nevointei si al neincetatei Rugaciuni a mintii si a ajuns la dragostea dumnezeiasca.
Aceasta dragoste au simtit-o si fiarele padurii, si beduinii, si tot ea ii misca sufleteste pe tinerii chinuiti din vremea noastra. In persoana Cuviosului Paisie Aghioritul ei gasesc pe parintele iubitor si dragostea de care au fost lipsiti. Multi dintre ei, desi nu l-au cunoscut, merg la mormantul lui si uda pamantul cu lacrimile lor, deoarece simt cum ii imbratiseaza cu dragostea sa nobila de acolo de unde se afla.
20. Harisma jertfirii de sine
Harisma care il facea sa fie si mai iubit de oameni si care dadea putere rugaciunilor sale era jertfirea de sine, harisma pe care smeritul monah Paisie Aghioritul o avea din belsug. Cand vedea ca cineva are o nevoie deosebita, Cuviosul Paisie ii dadea inima lui si negresit si un mic dar. Iar atunci cand nu avea ce sa dea, daruia metania sau vesta sa. Nemasurata sa dragoste il facea sa isi jertfeasca chiar si evlavia! Obiectele sfinte, pentru care avea o evlavie deosebita, nu ezita sa le daruiasca altora. Odata a daruit crucea pe care o purta la gat si care avea o particica din Lemnul Sfintei Cruci. Altadata a daruit o cutiuta ce-o purta la gat si care avea in ea un dinte al Sfantului Arsenie Capadocianul. Cu ea ii insemna in chipul Sfintei Cruci pe cei bolnavi sau demonizati. A daruit de asemenea toate partile pe care le avea din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Eufimia, pentru care avea o evlavie nespus de mare. La fel a facut si cu icoanele facatoare de minuni.
Cuviosul Paisie Aghioritul voia si ridica cu bucurie durerea si bolile miilor de oameni care il vizitau. Viata lui a fost o jertfa pentru aproapele. Rugaciunile sale facute cu lacrimi si cu durere erau insotite de posturi si osteneli nenumarate. Postea luni de zile pentru a ajuta un suflet. Odata, cand a aflat ca un oarecare tanar trecea printr-o primejdie sufleteasca si trupeasca, Cuviosul Paisie Aghioritul nu a mancat nimic zile intregi si nici nu a incetat sa se roage pentru el pana cand nu a aflat ca a trecut acea primejdie. Atunci cand se ruga pentru cei bolnavi, spunea: “Dumnezeul meu, ajuta-l pe acest bolnav si ia de la mine sanatatea” si primea cu bucurie toate bolile pe care i le trimitea Dumnezeu. Odata, cand Parintele Paisie Aghioritul a aflat ca o fetita s-a imbolnavit de cancer la intestine, a insemnat-o in Semnul Sfintei Cruci si s-a rugat spunand: “Hristoase al meu, da-mi mie cancerul, eu sa-l am!” Si Bunul Dumnezeu nu a trecut cu vederea cererea lui; la sfarsit, potrivit dorintei lui, a primit cumplita boala a cancerului, prin care s-a si savarsit. Cu toate acestea, toata viata lui a patimit impreuna cu cei bolnavi si mai ales cu cei suferinzi de cancer.
Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: “Cand aud durerea celuilalt, pe cioburi de sticla de as sta sau pe spini de as pasi, nu simt (aceasta). Cand celalalt sufera cu adevarat, pot sa-mi dau chiar si viata ca sa-l ajut.” Atunci cand participa la durerea celuilalt, uita de sine insusi, de nevointa sa duhovniceasca, de bolile sale si se ruga din inima, spunand: “Hristoase al meu, lasa-ma pe mine, nu ma lua in seama, ci ia aminte la oamenii care sufera.” Chiar si in ultimii ani ai vietii sale, cand era cu totul istovit din pricina deselor hemoragii, atunci cand vedea ca este nevoie, uita de starea sa critica si, fie sprijinit de gardul Chiliei sale, fie cazut pe scandura pe care o avea in loc de banca, ii sprijinea pe cei indurerati.
Nemasurata dragoste a Parintelui Paisie Aghioritul il facea sa-si jertfeasca chiar si mantuirea! Cuviosul Paisie Aghioritul, asemeni Sfantului Apostol Pavel, se ruga lui Dumnezeu sa mearga el in iad, numai sa guste putin din Rai si oamenii care traiesc departe de Dumnezeu.
Pentru toate acestea, Dumnezeu i-a dat din belsug harul Sau, de vreme ce Parintele Paisie Aghioritul le-a dat pe toate pentru El si pentru om. Hristos ii asculta rugaciunile si ii raspundea cu minuni, intrucat era un fiu iubit al lui Dumnezeu.
Parintele Paisie Aghioritul a imbinat intru sine harismele proorocilor Vechiului Testament cu cele ale barbatilor sfinti ai Noului Testament. Nu vom gasi un sfarsit daca vom incerca sa enumeram harismele si puterile Cuviosului Paisie Aghioritul. Aceasta nu este o exagerare, ci este realitatea. Dumnezeu este Cel Care l-a impodobit si l-a cinstit pe Parintele Paisie Aghioritul cu atatea harisme. Iar darurile lui Dumnezeu pot fi precum Insusi Dumnezeu, nesfarsite si nemarginite.

Adormirea Cuviosului Paisie Aghioritul

Cuviosul Paisie Aghioritul a murit la 12 iulie 1994 si a fost ingropat in curtea Sihastriei de maici a Sfantului Ioan Teologul, intemeiata de el la Suroti, langa Tesalonic. Mormantul sau a devenit loc de inchinaciune si izvor de tamaduiri. Chiar si dupa adormirea sa, Cuviosul Paisie Aghioritul continua sa faca minuni atat la mormantul lui, cat si in alte parti.
Desi nu este inca canonizat, constiinta soborniceasca a plinatatii Bisericii deja il cinsteste ca Sfant pe Cuviosul Paisie Aghioritul. Iar aceasta cinstire vine din toate straturile societatii si este unul din elementele de baza care contribuie la inceperea formalitatilor canonice pentru trecerea in randul Sfintilor a Cuviosului Paisie Aghioritul.

1 Cei mai renumiti Sfinti Capadocieni sunt: Sfintii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur), Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, Sfantul Arsenie Capadocianul.

2 Staretul Porfirie a adormit intru Domnul pe 2 decembrie 1991.

3 Harisma reprezinta un dar special (duhovnicesc) al Duhului Sfant, care este insotit de anumite puteri minunate (iesite din comun) atunci cand este exercitat exterior. Harismele sunt daruite de Dumnezeu oamenilor care se află pe calea desăvârşirii şi care au fost înzestrati natural cu anumite aptitudini; totusi, harismele nu sunt rodul muncii unei persoane, ci sunt un dar exclusiv al Duhului Sfant. Harismele se deosebesc de talente prin aceea ca primele vizează mădularele trupului lui Hristos, iar cele din urmă pot să fie folosite chiar contra Bisericii.

 

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Iluziile optice ale Eului de Doru Bem

22 apr.

„Cea mai greşită imagine pe care omul o poate avea în minte este Dumnezeu”, spunea în urmă cu câteva decenii sfântul părinte Arsenie Boca.

 
M-am gândit să scriu câteva cuvinte despre o teorie care circulă prin lumea întreagă, prin documentare şi filme. Există o speculaţie care poate duce omul, zdravăn, pe arătură şi ca să o iei pe arătură cu mintea nu este nevoie decât de un singur neadevăr amestecat în adevăr. Anumite religii păgâne afirmă că Dumnezeu nu este altceva decât suma creaţiei sale, urmând ca la sfârşitul timpurilor, Dumnezeu să se reîntregească.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu este numai liantul cosmic, inteligenţa cosmică manifestată în parte sau în părţi, El neexistând ca entitate supremă, coordonatoare a tot ceea ce mişcă nu numai în universul material. Se mai spune că Dumnezeu este energia care ne înconjoară, energia ce susţine universul, noi fiind mai departe, parte clară din Dumnezeu putându-ne considera cu toţii fii direcţi ai lui Dumnezeu aşa cum a fost şi Iisus Hristos. După moartea noastră urmând ca Dumnezeu să se „compună” din această energie interioară corpului uman şi anume sufletul.

 

În concluzie, Dumnezeu nu este altceva decât…un fel de energie inteligentă care există peste tot în univers şi cam atât. Evident că în urma acestei teorii ar fi inutil să te rogi pur şi simplu unei energii, aşa că dezvoltarea omului se bazează, în aceste condiţii, pe propriile puteri fără a fi nevoie de ajutorul cuiva…Şi, dacă e vorba de vreo revelaţie, ea se produce în urma conexiunii totale cu energia universală sau în termeni mai noi, cu matricea. Adică, ne contopim cu informaţia pură din „tot, ajungând în acest fel ca acest “tot” să ne umple de adevăr.
Aceste idei au umplut lumea la ora actuală.

Poate părea total nevinovată această expunere, nu? În condiţiile acestea, faţă de cine să ne smerim? Pentru ce să luptăm în esenţă? Numai pentru o dezvoltare morală a omului? Mai este nevoie, oare, să recâştigăm vreo condiţie angelică pe care se spune că am avut-o înainte de cădere? Mai este nevoie de vreo “împăcare” cu Dumnezeu? De vreo slujire faţă de Dumnezeu? Mai este nevoie să picăm în genunchi în rugăciune ca formă de smerenie în faţa creatorului?

 

Mai spune câte unul: “ ce nevoie este să pici în genunchi?”, “omul nu trebuie să slujească nimănui, ce prostie mai este şi asta?“, “de ce să-mi cer iertare, Dumnezeu nu mă judecă!“, “şi eu pot deveni Dumnezeu, doar sunt o parte din el“, “Dumnezeu este lege şi atât“ şi cea mai întâlnită: “Dumnezeu vrea omului binele aşa că trebuie să căutăm a ieşi în afara suferinţei, să căutăm binele, confortul, dezvoltarea fără suferinţă, căci suferinţa nu face decât să coboare omul, să-l înrăiască!“

Dar oare cine vorbeşte în spatele acestor cuvinte? “Dă-I cezarului ce-I al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, parcă aşa era, nu? Ca să-I dăm cezarului ce este al cezarului, atunci trebuie să o facem tot prin căile cezarului şi tot cu ajutoul lui, căci dacă cezarul nu ar fi, nu ar mai fi nevoie să îi dăm ceva, nu? Şi, ca să-I dăm cezarului ce este al său, el trebuie să se aplece puţin ca să primească tributul tău. Chiar dacă e vorba de instituţii, ghişee, birouri…el se apleacă să ia ceea ce îi este cuvenit.

 
Pai nu este aşa şi cu Dumnezeu? “Zecimea” noastră sufletească şi chiar mai mult decât atât, tot sufletul, trebuie dăruit lui Dumnezeu cu conştiinciozitate, dar prin căile aduse de Tatăl nostru. Noi nu putem da nimic lui Dumnezeu fară directa colaborare cu lumea Sa şi cu El. Noi nu putem lua “liftul” singuri direct către El. Şi, ca să lucrăm pentru acest dar, acest tribut de recâştigare a condiţiei noastre supra angelice (căci este spus de Sf.Ap. Pavel că oamenii îi vor judeca pe îngeri la sfârşitul timpurilor) avem nevoie de esenţa primordială….iubirea de Dumnezeu!

 

Din iubirea de Dumnezeu vine şi smerenia şi toate celelalte virtuţi minunate, semn că Dumnezeu începe să-ţi vadă tributul. Important este că în adevar nu vede decât El acest lucru, omul nu poate vedea. Atunci când omul vede, apare mândria şi strică totul. Probabil că, despre acest tip de “vedere” este vorba şi în geneză atunci când Adam iese din orbire.

Deci printr-o lucrare continuuă, prin acţiune să spunem, prin rugăciune şi dialog permanent cu Cel ce ne-a creat, putem reveni la Adamul fără de păcat. Meditaţia vine ca o completare a acestui lucru. Dar, nu meditaţia astrală, ci cea din duh, din trăire şi iubire dedicată faţă de Dumnezeu. Acest dialog permanent şi sincer îl revelează în inimă pe Dumnezeu Tatăl, Hristos şi Sfântul Duh.
Din acest motiv, oricât am medita şi am călători prin fel şi fel de lumi astrale sau oricât de morali am fi, fără acest dialog, adevărul rămâne în urma noastră. E ca şi cum am spune că morala ţine de religiozitate şi sufletul de credinţă. Religiozitatea este în van atâta timp cât credinţa sufletului nu se manifestă…

 
Dumnezeu nu poate fi nici măcar imaginat sau bănuit cu o minte limitată într-o adunătura de oase, având în vedere că Dumnezeu este nelimitat. Până şi adevărul suprem îl percepem în parte. Din acest motiv nici un om de pe pământ oricât de sfânt, luminat şi revelat ar fi fost, nu a putut cuprinde întreg adevărul, nu l-a putut percepe în totalitate pe Dumnezeu. Şi asta pentru că omului îi este imposibil datorită limitării lui într-un cadru spiritual nelimitat, infinit. Nu l-a putut cuprinde nici Lucifer care era cel mai frumos şi luminos înger din ceruri una dintre creaţiile mareţe ale lui Dumnezeu.

În momentul în care Lucifer a vrut să cunoască tainele creaţiei şi să-L “descopere” în mintea lui pe Dumnezeu, după cum ştim cu toţii, a picat în dizgraţie devenind diavol. În afara Sfintei Treimi, nimeni nu poate avea habar de întreaga minunaţie a tainelor lui Dumnezeu. Şi vorbim aici de îngeri, arhangheli, virtuţi, puteri, heruvimi, serafimi şi toate cetele îngereşti….şi, acum, gândiţi-vă la omul de pe pământ, acela sfânt. Dar ce să mai zici de noi, cei care bâjbâim prin viaţă şi încercăm să scoatem capul la suprafaţă?!  Putem înţelege noi oare prin mintea noastra toate aceste lucruri mareţe? Să ne uităm către capătul acestei scări şi să vedem real unde ne situam noi ca oameni şi, de aici, să vedem şi pretenţiile pe care le avem în cunoaştere…căci distanţa asta şi măreţia ar trebui să ne smerească.

 
Din acest motiv, noi, Creştinii, susţinem că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa, adevărul fiind revelat de Dumnezeu Fiul cel din Treime. Legea nouă înseamnă şi legea revelată, de această dată direct de la sursă. Nu poţi compara pe nimeni cu Dumnezeu însuşi, cu Hristos, oricât de revelat a fost acel om. În concluzie, adevărul nu s-a putut manifesta în toată splendoarea sa până la venirea lui Hristos. Iar, eu dacă cunosc acest lucru (vorbind pentru orice creştin), să nu ţin cu dinţii de adevărul pe care Dumnezeu mi l-a revelat? Brâncovenii au dat dovada de acest lucru până la capăt şi s-au sfinţit.

 
Cel mai important este să nu impui, să nu vrei să dovedeşti ceva, sau să nu obligi pe nimeni în nici un fel şi chip cu credinţa ta. Dovedeşte-o practic, aplicat, până la capăt şi oricine ÎL va respecta pe Dumnezeul în care tu crezi. Asta este cel mai important!

Daca L-ai descoperit, apără-ţi adevărul până la capăt, aşa cum au făcut şi Brâncovenii. Au ţinut de sigiliul lor de creştini curaţi, au urmat verticalitatea sufletului, căci cea morală, oricât de verticală ar fi, la un moment dat tot se îndoaie puţin.
Discuţiile de convingere sunt doar o irosire de energie de multe ori angrenate de fel şi fel de entităţi energofage. În faţa unui ateu niciodată nu ai argumente care să-l convingă şi asta pentru că problema nu este una de natură mentală, ci sufletească. Şi, cel mai bun pansament este rugăciunea pentru sufletul lui.

 
Noi cu toţii avem nevoie de pansamente şi în noi cu toţii există acel doctor al rugăciunii care poate veghea asupra celor din jur. Ce minunaţie ar fi ca tot omul să se roage pentru seamănul său, ce ţesătură frumoasă ar fi această lucrare a rugăciunii. Eliberează energii uriaşe.
Trebuie să lucrăm unii pentru alţii aşa cum şi Hristos spunea: ”Eu nu am venit ca să mi se slujească, ci să slujesc”. Deci calea către Dumnezeu este prin cel de lângă tine şi prin slujirea ta faţă de el. Nu sunt poveşti, ci adevăruri pe care toată lumea le simte şi le cunoaşte în străfundul ei, dar nu le acceptă din mândrie.

 
Manifestarea ultra religioasă a unora sau discuţiile încrâncenate pe fel şi fel de subiecte cu impunere şi dictatorialism, chiar dacă se află şi în sânul bisericii, nu trebuie să ne depărteze în nici un fel de credinţa noastră reală şi adevărată şi nici de biserică. Lucrul îngerilor căzuţi este să te întoarcă de la drumul către Dumnezeu. Sfântul Cuvios Andrei cel nebun pentru Hristos povestea ce vedea în spatele vălului în biserică, cum încercau îngerii căzuţi să-I scoată din biserică pe oameni cu fel şi fel de gânduri şi impresii sau chiar stări de rău fizic. Nu uitaţi că lupta nevazută dintre aceste două planuri se duce acolo unde este sursă de întoarcere către Dumnezeu, acolo unde se află lumina binecuvântată a Domnului pentru om, chit că e vorba de Biserică, de Mânăstire sau de alt loc în care sufletul se află în comunicare cu Tatăl. Cu cât este mai multă sfinţenie, cu atât ispita vine mai puternic şi în forme mai dure. Să nu uităm cazul multor sfinţi, printre care şi Iacov Talikis de la mânăstirea Sf David din Grecia, care în urma posturilor şi vietii dure pe care o ducea pentru eliberarea de sub robia patimilor şi a păcatului în trup, diavolii îi apăreau fizic în cameră şi-l luau la bătaie într-un asemenea mod încât îl lăsau imobilizat la pat săptămâni întregi. Călugării din mânăstire erau de-a dreptul şocaţi să-l vadă pe bătrânel intrând în chilie sănătos şi nevătămat ca, după un timp, să-l descopere întins în pat plin de răni şi lovituri serioase. Fericitul părinte povestea că numai atunci când apărea Sfânta Fecioară, diavolii dispăreau. Puteţi citi cartea despre viaţa lui, este minunată!

 
Spun toate acestea pentru că într-o realitate mai concretă decât aceasta, în cea din spatele vălului, există o continuuă influenţă şi luptă din partea îngerilor ce stau lângă noi pe acest pământ cât trăim în trup. Vorbesc şi de cei întunecaţi, cât şi de cei de lumină. În viaţa Sf Cuvios Andrei cel nebun pentru Hristos sunt multe pasaje în care înainte văzătorul asistă la discuţiile dintre cei căzuţi, despre oamenii din jur. Aşa a aflat de pildă, cum că cel care mergea în faţa lui, boier de seamă, va muri în trei zile. Cei întunecaţi mergeau în spatele boierului, erau vreo 2, 3 la număr, şi vorbeau ce o să spună la judecata sufletului despre ispitele în care picase omul şi despre dreptatea lor în faţa faptelor omului. Abia aşteptau să moară boierul peste trei zile, când îi venea sorocul. Astfel, i-a spus sfântul despre toate greşelile boierului, că va muri în trei zile şi să se roage amarnic pentru iertarea păcatelor lui, ca la judecata de după moarte să-l poată ajuta mai mult îngerii lui buni. Cu toate că, suna ca un basm pentru unii, realitatea este aceasta.

 
Deci, apropierea cu adevărat de Dumnezeu…nu este aşa…trilu rilu, cugetări şi misticisme, ci aplicat direct prin renunţarea la patemi şi mândrie. Iar, acest lucru, nu poate fi susţinut real decât cu ajutorul Domnului, prin rugăciunea, nu cea comodă din pat, ci în genunchi. Pici de atâtea ori în genunchi în faţa oamenilor din jur, prin fel şi fel de împrejurări şi să nu pici în genunchi în faţa celui ce te-a creat?

 

Oricum, când pici în genunchi, nu te aştepta să fie comod, nu va fi comod nici pentru cei ce te parazitează încontinuu şi-ţi vor pune piedici ca să renunţi cât mai repede. Important e să ştii asta dinainte. Şi părintele Rafail Noica spunea că în ultimul timp, din cauza vremurilor pe care le trăim şi al războiului nevăzut, călugării au nevoie de timp pentru un acatist de trei ori mai mare decât aveau până acum. Şi asta din cauza ispitei mărite.

În concluzie, nu renunţaţi la colaborarea cu Dumnezeu crezând că prin propriile puteri vă puteţi mântui. Dacă sunteţi creştini, descălciţi mai întâi iţele credinţei în care sunteţi botezaţi. Spun asta, pentru că mulţi ne avântăm în a cunoaşte mai mult alte religii şi alte gândiri şi moduri de a percepe lucrurile, fără ca măcar să avem cunoaştere despre complexitatea credinţei în care suntem botezaţi. Dacă nu pornim cu o temelie, cu o structură, ne putem pierde foarte uşor în toate impresiile din jur şi mai ales în cele ale altor credinţe, cu alte moduri de gândire total diferite nouă. Ca vorba aia, dacă nu ai clasele 1-4 şi cineva te convinge că 2×2 egal cu 12 şi, tu, de acolo începi şi le spui şi altora la fel de neştiutori ca tine, că 2×2 egal cu 12, atunci nu faci decât să o ţii pe arătură!
Văd atâta puritate în pruncul meu şi în toţi ceilalţi copilaşi din jurul meu, atât dezinteres, atâta bucurie, atâta încredere că ceva îl prinde chiar dacă se loveşte, atâta dedicare şi interes plăcut sufletului pentru tot din jur, ceva plăpând şi măreţ în acelaşi timp, încât mă gândesc cât de minunat era omul înainte de căderea în păcat. Ce muzică minunată plutea înlăuntrul lui. Şi pruncii poartă o muzică a lor specială, unică, un ritm ca formă a unei vibraţii unice spirituale. Dacă vă separaţi de zgomotul exprimării descoperiţi o muzicalitate a copilui cu toate stările lui manifestate de tristeţe sau bucurie, de manifestare a personalităţii sau de obedienţă în faţa mamei, toate exprimă muzica din sufletul lui. Şi minunat este că toţi pruncii au această muzică pură, curată, divină înlăuntrul lor.
Pablo Neruda sfârşea cu un vers într-un poem al său: “Doar răbdarea, răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim…”

 

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

 

Etichete:, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Sfârşitul lumii

18 feb.

Iată o lecţie aspră, pe care o găsim în povestirile din străvechile timpuri creştine.

O femeie de neam grec, care locuia în Alexandria, în Egipt, a hotărât să-şi părăsească familia şi să se retragă în pustiu, ca să aştepte sfârşitul lumii. Scripturile vesteau că Apocalipsa era aproape, totul o arăta; trebuia să aibă un suflet curat pentru a întâmpina venirea lui Mesia, mort pe cruce în urmă cu aproape două sute de ani şi care avea să se înalţe în plină slavă deasupra norilor, pentru a-i despărţi pe cei buni de cei răi.

Femeia şi-a părăsit bărbatul şi copiii noaptea, în mare taină. Şi-a luat câteva veşminte şi ceva bani. Înainte de ivirea zorilor, ieşise din oraş şi se îndrepta spre pustiu. Cu câteva luni înainte, un predicator aflat în trecere pe acolo o botezase. Din ziua aceea, de câte ori putea, mergea la adunările creştinilor, care se ţineau mai mult pe ascuns. Acum pleca spre a se regăsi în pacea deşertului, în faţa lui Dumnezeu cel adevărat.

A mers toată ziua, a dormit printre bolovani şi a pornit din nou la drum a doua zi, dis-de-dimineaţă. Se înţelege, nu era singura care părăsea cetatea în căutarea unei singurătăţi destul de greu de găsit. Plecau şi alţi creştini, care se temeau de apropiatul sfârşit al lumii. Cronicarii spun că “mulţimea celor singuri umplea deşertul”.

Ca să ajungă la deşert, trebuia să treacă printr-o vale îngustă şi pustie, pe care odinioară cursese o apă. La intrarea în vale stătea un bărbat pe jumătate gol, cu ochi arzători, cu glas tăios, care îi oprea pe nou-veniţi şi le punea tot soiul de întrebări, înainte de a le îngădui sau nu, să trăiască departe de lume.

Femeia, care era de-acum destul de ostenită, s-a oprit şi ea în faţa omului, care a întrebat-o:

– Te-ai lepădat de tot?
– Da, a răspuns ea.
– Şi de familie? Şi de prieteni? De tot ceea ce este lumesc?
– M-am lepădat de tot. De asta am şi venit.
– Ce ai în traistă?
– Nişte schimburi şi ceva bani.
– Uite ce trebuie să faci, a rostit atunci paznicul. Ai să te întorci la Alexandria. Ai să dăruieşti veţmintele săracilor. Apoi, ai să te duci la un măcelar. Cu banii pe care îi ai, ai să cumperi carne proaspătă. Pe urmă, ai să-ţi pui carnea în spinare şi ai s-o legi bine. Apoi, ai să vii înapoi la mine. Ai înţeles?

Femeia a dat din cap şi a făcut cale-ntoarsă.

S-a dus înapoi la Alexandria, ferindu-se să treacaă prin locurile unde putea fi recunoscută. Şi-a dăruit veşmintele, purtând doar o cămaşă. A cumpărat carne proaspătă şi şi-a legat-o în spinare. Apoi, a pornit spre ţinutul nisipurilor.

Nici nu ieşise bine din cetate, pentru a doua oară, că o haită de câini flămânzi a ajuns-o din urmă. Săreau până la umeri ca să apuce carnea şi-i sfâşiau trupul. Păsările de pradă s-au năpustit şi ele asupra ei, lovind-o cu ciocurile şi cu ghearele şi bătându-se cu câinii. Femeia încerca să se apere şi înainta într-un nor de pene negre şi ţipete îngrozitoare, înconjurată de haita nesătulă. Colţii şi ghearele câinilor, ciocurile şi ghearele vulturilor o zgâriau şi o răneau. O dâră de sânge rămânea în urma ei, pe nisip. În unele locuri, carnea ei nu se deosebea de cea pe care o cumpărase de la măcelar.

Când a ajuns la omul care păzea intrarea în vale, nu era decât o zdreanţă sângerândă…

Omul i-a aruncat o privire scurtă şi i-a spus:
– Acum poţi să treci.

Sursa

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-

Etichete:, , ,

← Older Entries
Newer Entries →