Doamna Betty Tisdale este o veritabilă eroină. Când a izbucnit războiul din Vietnam în luna aprilie 1975, ea a înţeles că are misiunea de a salva 400 de orfani aflaţi pe punctul de a fi aruncaţi în stradă. La acea oră adoptase deja cinci fete vietnameze împreună cu fostul ei soţ (actualmente decedat), medicul pediatru (cu rang de colonel) Patrick Tisdale. La rândul lui, acesta avusese cinci copii ai lui.
Pe când era medic în marina Statelor Unite transferat în Vietnam în anul 1954, Tom Dooley a ajutat foarte mulţi refugiaţi să fugă din nordul comunist. Betty spune:
-Întotdeauna l-am considerat pe Tom Dooley un sfânt. Influenţa lui mi-a schimbat viaţa pentru totdeauna.
Datorită cărţii scrise de Dooley, ea şi-a cheltuit toate economiile de o viaţă pentru a călători în Vietnam de 14 ori, în vacanţe, ca să lucreze voluntar în spitale şi orfelinate. Pe când se afla în Saigon, Betty s-a îndrăgostit de orfanii de la An Lac (Locul Fericit), un orfelinat condus de Madame Vu Thi Ngai, care a fost evacuată în ziua căderii Vietnamului şi care s-a întors cu Betty în Georgia pentru a locui cu ea şi cu cei zece copii ai săi.
Dându-şi seama de drama celor 400 de copii, Betty, care este o femeie ce nu stă mult pe gânduri şi care caută soluţii din mers, a trecut imediat la acţiune. Ea a sunat-o pe Madame Ngai şi i-a spus: „O să vin şi o să-i adopt pe toţi cei 400 de copii.” De bună seamă, nu ştia cum va putea face acest lucru, dar ştia că trebuia să îl facă. Ea a fost portretizată mai târziu de Shirley Jones în filmul „Copiii de la An Lac”.
De îndată ce s-a hotărât, Betty a început să mute munţii din loc. Ea a făcut rost de banii necesari prin toate mijloacele care i-au stat la dispoziţie, inclusiv acceptând timbre verzi. Betty era ferm hotărâtă să reuşească, şi a reuşit.
-I-am vizualizat pe toţi acei copii crescând în cămine creştine americane, nu de către comuniştii vietnamezi, povesteşte ea pentru a-şi justifica motivaţia.
Într-o zi de duminică, Betty a părăsit Fort Benning din Georgia îndreptându-se către Vietnam. Ea a ajuns în Saigon marţi şi a depăşit – în mod miraculos – toate obstacolele care i-au stat în cale, reuşind să îi îmbarce în avion pe cei 400 de copii sâmbătă dimineaţa. În cele patru zile, directorul responsabil cu asistenţa socială pentru refugiaţii din Vietnam, dr. Dan, a anunţat-o în mod neaşteptat că nu va aproba decât imigrarea copiilor cu vârste sub zece ani şi numai a celor care aveau certificate de naştere. După cum avea să descopere rapid Betty, orfanii de război sunt fericiţi că ma sunt în viaţă, dar în nici un caz nu au certificate de naştere.
Betty s-a dus la departamentul pediatric al spitalului, a obţinut 225 de certificate de naştere în alb şi a manufacturat rapid date şi locuri de naştere pentru cei 219 copii eligibili de diferite vârste.
-Nu aveam nicio idee când şi în ce condiţii se născuseră aceştia, povesteşte ea, dar acest lucru nu m-a împiedicat să scriu toate acele certificate.
Certificatele erau singura speranţă a acelor copii de a părăsi în siguranţă locul şi de a avea un viitor în lumea liberă. De aceea, Betty nu avea prea mult timp de pierdut.
În continuare, ea avea nevoie de un loc pentru orfanii evacuaţi… Personalul militar de la Fort Benning a opus iniţial rezistenţă, dar Betty şi-a pledat cauza în mod genial şi foarte convingător. Deşi a încercat, ea nu a reuşit să îl obţină la telefon pe comandantul general, aşa că a sunat la biroul şefului de stat major, Bo Callaway. Acesta a refuzat însă să-i accepte apelurile, oricât de importante erau acestea din punctul ei de vedere.
Betty nu era însă femeia care să se dea bătută. Ajunsese deja prea departe pentru a renunţa acum, la spartul târgului. Dat fiind că şeful de stat major era din Georgia, ea a sunat-o pe mama lui şi a rugat-o să intervină şi să-i pledeze cauza. A reuşit să o convingă, aşa că, peste noapte, şeful de stat major a dispus folosirea unei şcoli din Fort Benning pe post de cămin ad interim pentru orfanii din An Lac.
Mai rămânea problema scoaterii copiilor din Vietnam. Când a ajuns în Saigon, Betty s-a dus direct la ambasadorul american în Vietnam, Graham Martin, şi l-a rugat să le asigure copiilor transportul în Statele Unite. Încercase deja să închirieze un avion Pan Am, dar compania de asigurări Lloyds din Londra a ridicat atât de mult tariful de asigurare încât a fost imposibil să mai negocieze cu compania aeriană. Ambasadorul a fost de acord să o ajute în condiţiile în care toate documentele erau aprobate şi parafate de guvernul vietnamez. Dr. Dan a semnat literlmente ultima aprobare când copiii era deja îmbarcaţi în două avioane ale armatei americane.
Orfanii erau subnutriţi şi bolnavi. Marea majoritate nu ieşiseră niciodată până atunci în afara orfelinatului. De aceea, erau foarte speriaţi. Betty a recrutat mai mulţi soldaţi şi o echipă de televiziune de la ABC, care au ajutat-o să le lege copiilor centurile de siguranţă, să îi hrănească şi să îi liniştească. Toţi voluntarii au acţionat din inimă, profund emoţionaţi la gândul că 219 copii erau transportaţi către lumea liberă. Fiecare dintre ei a plâns de bucurie şi de satisfacţie că a putut contribui cu ceva la libertatea altor fiinţe umane.
Cele două curse aeriene între Filipine şi Statele Unite au costat 42.000 de dolari. Dr. Tisdale a garantat plata, datorită iubirii sale pentru orfani. Dacă ar fi avut ceva mai mult timp la dispoziţie, probabil că ar fi obţinut chiar gratuitate. Timpul era însă un factor decisiv în acele condiţii, aşa că Betty trebuia să se mişte rapid.
Toţi copiii au fost adoptaţi încă din prima lună de când au ajuns în Statele Unite. Organizaţia Tressler Lutheran Agency din York, Pennsylvania, specializată în adopţii ale copiilor handicapaţi, a găsit rapid un cămin american pentru fiecare orfan.
Şi de această dată, ca în atâtea alte ocazii, Betty a demonstrat că orice lucru poate fi făcut atât timp cât eşti dispus să ceri ajutor, să nu accepţi resemnat refuzul, să faci tot ce îţi stă în puteri şi să perseverezi.
După cum s-a exprimat dr. Tom Dooley: „Cele mai neobişnuite lucruri sunt efectuate de regulă de cei mai obişnuiţi dintre oameni.„
(Extras din cartea Supă de pui pentru suflet de Jack Canfield şi Mark Victor Hansen.)
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Zâmbetul Soarelui 
Păreri