Pasiunea fiului meu Daniel pentru surfing a început la vârsta de 13 ani. În fiecare zi, înainte și după școală, el își punea costumul de surfing, își lua placa și înota în ocean, acceptând orice provocare din partea tovarășilor lui, din care unii mult mai mari decât el. Această pasiune a fost pusă la grea încercare într-o după-amiază fatidică.
– Fiul dumneavoastră a suferit un accident, i-a spus la telefon salvamarul soțului meu Mike.
– Grav?
– Da, grav. Când a ieșit la suprafața apei, a fost lovit la ochi de muchia plăcii.
Mike l-a dus imediat pe Daniel la spitalul de urgență, care i-a trimis la un chirurg plastician. Acesta i-a pus 26 de copci între ochi și nas.
În acest timp eu mă aflam în avion, întorcându-mă acasă de la un seminar pe care l-am ținut. După ce a ieșit cu Daniel din biroul medicului, Mike a condus mașina direct la aeroport. Cum m-a văzut, m-a salutat și mi-a spus că Dan așteaptă în mașină.
– Daniel? l-am întrebat uimită, căci știam că valurile erau înalte în acea zi.
– A suferit un accident, dar nu a pățit nimic grav.
Și astfel s-a adeverit coșmarul de care mă temeam cel mai tare. Am alergat atât de repede la mașină că mi-am rupt tocul de la un pantof. Am deschis ușa mașinii, iar fiul meu cel mic a ieșit din ea cu brațele întinse și cu ochiul acoperit cu un plasture, strigând:
– O, mamă, mă bucur atât de mult că te-ai întors acasă!
Am început să plâng în brațele lui, spunându-i cât de rău îmi pare că nu am fost acasă atunci când a sunat salvamarul.
– Este în regulă, mamă, mi-a spus el. Oricum nu știi să faci surfing.
– Ce? l-am întrebat, neînțelegându-i logica.
– O să fiu bine. Medicul mi-a spus că mă voi putea întoarce în apă în opt zile.
Nu era în toate mințile!? Mi-aș fi dorit să îi spun că nu mai are voie nici măcar să se apropie de apă până când va împlini 35 de ani, dar mi-am mușcat limba și m-am rugat să uite pentru totdeauna de surfing.
În următoarele șapte zile Daniel a făcut presiuni asupra mea, implorându-mă să îl las din nou să facă surfing. Într-o zi, după ce i-am repetat pentru a suta oară că nu, m-a bătut la propriul meu joc.
– Mamă, ne-ai învățat întotdeauna să nu renunțăm niciodată la ceea ce ne place să facem.
Mi-a oferit apoi o mită: un poem înrămat de Langston Hughes pe care l-a cumpărat „pentru că mi-a amintit de tine”:
Mama către fiul ei
Ei bine, fiule, îți spun un lucru,
Viața nu a fost deloc ușoară pentru mine.
Am pășit pe cuie,
Și pe lame,
Și pe pământ gol,
Dar în tot acest timp
Am continuat să urc,
Să dau colț după colț,
Și uneori să merg prin întuneric,
Fără nicio lumină.
De aceea, băiete,
Nu-ți întoarce spatele treptelor dificile
Numai pentru că ți se pare greu să urci pe ele.
Și nu cădea –
Căci eu îmi continui drumul, dragul meu,
Și continui să urc,
Deși viața nu a fost deloc ușoară pentru mine.
Am cedat.
În acea vreme Daniel era doar un băiat cu o pasiune pentru surfing. La ora actuală este un bărbat cu o responsabilitate. Se numără printre cei mai importanți 25 de surferi profesioniști ai lumii.
Fiul meu mi-a testat astfel unul din principiile importante pe care le predau audiențelor din diferite orașe îndepărtate: „Oamenii pasionați nu renunță niciodată la ceea ce le place să facă.”
Danielle Kennedy
* Extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Etichete:despre lecțiile de viață, despre pasiunea numită surfing, Jack Canfield şi Mark Victor Hansen, Lecție de la un fiu poveste cu tâlc, Supă de pui pentru suflet carte, surfing vara, zâmbetul soarelui
Zâmbetul Soarelui 
Păreri