Zâmbetul Soarelui

Să vezi lucruri în sămânță, asta înseamnă geniu. (Lao-Tzu)

  Dacă mi-ai face o vizită în biroul meu din California, ai găsi aici într-unul din colțurile încăperii un dozator frumos de băuturi răcoritoare decorată cu faianță spaniolă și cu mahon, înconjurată de nouă scăunele acoperite cu piele (din cele care erau folosite cândva în farmacii). Ți se pare neobișnuit? Ei bine, dacă aceste scăunele ar putea vorbi, ți-ar povesti de o zi în care aproape că mi-am pierdut speranțele și am renunțat la luptă.

  Povestea a avut loc în perioada de recesiune de după al Doilea Război Mondial, când șomajul era foarte ridicat. Cowboy Bob, soțul meu, a cumpărat o mică curățătorie chimică cu bani împrumutați. Aveam doi copii mici, o casă ieftină, o mașină și foarte multe rate de plătit. La un moment dat am rămas fără niciun ban. Nu ne mai puteam plăti ratele ipotecare și facturile.

  Eram convinsă că nu am niciun fel  de talent, căci nu aveam o educație superioară și nici o calificare. De altfel, nici nu mă gândeam vreodată  prea mult la mine. Mi-am adus totuși aminte de cineva din trecutul meu care a crezut întotdeauna în mine: profesoara mea de engleză de la liceul Alhambra, care mi-a recomandat să urmez o profesiune în jurnalism și m-a numit editor responsabil cu publicitatea la ziarul liceului. De aceea, m-am gândit: „Dacă aș putea obține o rubrică publicitară intitulată <<Colțul cumpărătorului>> la ziarul local, poate ne-am putea plăti ratele”.

  Nu mai aveam mașină, și nu îmi puteam permite să angajez o bonă pentru copii. De aceea, i-am luat pe aceștia într-un cărucior vechi. Una din roțile acestuia avea tendința  să iasă din axul ei, dar o împingeam înapoi cu piciorul. Eram ferm hotărâtă să nu îmi las copiii fără casă, așa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori mie când eram mică.

  Când am ajuns la redacția ziarului, mi s-a spus că nu existau niciun fel de locuri de muncă libere. Era recesiune! Am întrebat atunci dacă pot cumpăra spațiu publicitar la preț de angro și să îl vând la preț cu amănuntul  sub forma unei „Rubrici a cumpărătorului”. Liderii ziarului au acceptat, dar mai târziu am aflat că nu mi-au dat mai mult de o săptămână înainte de a renunța, căci trebuia să vin tot timpul la redacție cu căruciorul aproape dezmembrat mergând pe drumuri neasfaltate. S-au înșelat însă.

  Ideea cu Rubrica cumpărătorului a funcționat. Am obținut suficienți bani pentru a-mi plăti rata la casă și pentru a-mi cumpăra o mașină veche pe care mi-a găsit-o Cowboy Bob. Am angajat, de asemenea, o fată care să stea cu copiii în fiecare zi între orele 3:00 și 5:00. Când se făcea ora 3:00, îmi luam mostrele și alergam la întâlnirile pe care mi le stabilisem.

  În acea după-amiază ploioasă toți clienții potențiali la care am fost m-au refuzat:

–De ce? i-am întrebat.

Mi-au răspuns că au remarcat că Ruben Ahlman, președintele Camerei de Comerț și proprietarul Farmaciei Rexall nu își făcea reclamă prin mine. Ahlman era un om de afaceri foarte respectat și iubit în orășelul nostru, iar magazinul lui era extrem de popular. De aceea, toată lumea îi respecta lui Ahlman modul de a face afaceri.

–Trebuie să fie ceva în neregulă cu spațiul tău publicitar, mi-au spus clienții potențiali.

Mi s-a oprit inima. Cele patru contracte de publicitate mi-ar fi permis să îmi plătesc următoarea rată la casă. M-am gândit atunci să încerc să mai vorbesc o dată cu domnul Ahlman. De vreme ce este atât de respectat, cu siguranță mă va asculta. Până atunci, ori de câte ori am încercat să obțin o audiență la el, m-a refuzat, sub pretext că era plecat din birou sau că nu era disponibil. Știam că dacă îl voi convinge pe Ahlman să își facă publicitate prin mine, toți ceilalți negustori din oraș îi vor urma exemplul.

  De această dată, când am intrat în farmacia Rexall, domnul Ahlman era la tejghea. Mi-am afișat cel mai seducător zâmbet al meu și i-am arătat rubrica mea din ziar, „Colțul cumpărătorului”, marcată cu verde. I-am spus:

–Toată lumea vă respectă opinia, domnule Ahlman. Sunteți dispus să vă uitați peste creația mea timp de câteva secunde, pentru a le putea spune celorlalți negustori părerea dumneavoastră?

  Gura i s-a strâmbat. Fără niciun cuvânt, a dat din cap într-un gest negativ foarte sugestiv. Inima mi-a căzut la pământ, făcând atâta zgomot încât mi s-a părut că toată lumea a auzit-o.

  Subit, orice urmă de entuziasm m-a părăsit. M-am împleticit până la frumosul dozator de băuturi răcoritoare din fața tejghelei, simțind că nu mai am puterea să mă întorc acasă. Nu doream să stau acolo inertă, fără să cumpăr nimic, așa că mi-am scos ultima monedă și am comandat o băutură carbogazoasă de cireșe, întrebându-mă disperată ce să fac în continuare. Oare își vor pierde casa copilașii mei, așa cum mi s-a întâmplat mie de atâtea ori în copilărie? Oare a greșit atât de flagrant profesoara mea de engleză? Poate că talentul de care îmi vorbea era o simplă iluzie. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

Sursa poza: Internet

  O voce blândă de dincolo de tejgheaua dozatorului mi-a spus:

–Ce s-a întâmplat, draga mea?

M-am uitat și am văzut o femeie încântătoare, cu părul cărunt și ochii plini de compasiune. I-am relatat povestea vieții mele, încheind:

–Dar domnul Ahlman, pe care toată lumea îl respectă atât de mult, nici nu vrea să se uite la munca mea.

–Îngăduie-mi să mă uit puțin peste  „Rubrica cumpărătorului”, mi-a spus ea.

A luat ziarul din mâna mea și l-a citit cu atenție. Apoi s-a ridicat de pe scaunul ei, s-a uitat la patronul farmaciei și a tunat cu o voce răsunătoare:

–Ruben Ahlman, vino aici!

Femeia era doamna Ahlman!

  Ea i-a spus lui Ruben să cumpere publicitate de la mine. S-a uitat apoi la mine și mi-a zâmbit larg. Mi-a cerut să îi spun numele celor patru negustori care m-au refuzat, apoi a pus imediat mâna pe telefon și i-a sunat pe toți. În final, m-a îmbrățișat și mi-a spus că cei patru mă așteaptă ca să îmi dea reclamele lor.

  Ruben și Vivian Ahlman au devenit prietenii noștri de familie și doi dintre cei mai siguri clienți ai afacerii mele. Cu această ocazie, am aflat că Ruben era de fapt un om la fel de încântător ca și soția lui, dar îi promisese acesteia să nu mai cumpere publicitate de la nimeni, căci era foarte încrezător în oameni, iar unii încercau să îl ducă de nas. De aceea, atunci când m-a refuzat pe mine, de fapt încerca să își țină cuvântul față de soția lui. Dacă m-aș fi interesat din timp, aș fi putut afla cu ușurință că cea cu care trebuia să vorbesc era doamna Ahlman, nu domnul Ahlman. Conversația „întâmplătoare” pe care am avut-o cu aceasta în fața dozatorului de băuturi răcoritoare a fost decisivă. De atunci, afacerea mea publicitară a prosperat, transformându-se în timp în patru clădiri de birouri în care lucrează 285 de angajați ce operează 4.000 de conturi de publicitate ale unor mari clienți.

  Mai târziu, când domnul Alhman și-a modernizat vechea farmacie și a scos dozatorul, dragul meu soț Bob l-a cumpărat și l-a instalat în biroul meu. De aceea, dacă m-ai vizita în biroul meu din California, te-aș invita să iei loc pe unul din scăunelele din fața lui, ți-aș turna o băutură de cireșe și ți-aș reaminti să nu renunți niciodată, căci ajutorul este întotdeauna mai aproape decât ți se pare.

  Ți-aș spune apoi că dacă nu reușești să comunici cu o persoană importantă pentru tine, cel mai bine ar fi să cauți informații suplimentare despre ea, sau să încerci o cale alternativă, respectiv să cauți o terță persoană care să poată vorbi în numele tău. În sfârșit, ți-aș cita următoarele cuvinte inspirate rostite cândva de Bill Marriott, proprietarul lanțului de hoteluri cu același nume:

Eșecul? Nu l-am cunoscut niciodată.

Nu m-am confruntat decât cu mici obstacole temporare.

Dottie Walters

(extras din cartea Supă de pui pentru suflet scrisă de Jack Canfield și Mark Victor Hansen)

Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !

Etichete:despre reușită, despre reușită în afaceri, Jack Canfield, Mark Victor Hansen, poveste cu tâlc, Supa de pui pentru suflet