Înotam sub apă, la o adâncime de peste 10 metri. Ştiam că nu ar fi trebuit să merg atât de departe, dar eram o foarte bun înotătoare, aşa că am riscat. Curentul nu era foarte puternic, iar apa era caldă, limpede şi atrăgătoare. Când mi s-a pus un cârcel, mi-am dat seama câtde prosteşte am procedat. Nu mă simţeam foarte speriată, dar cârceii sau înmulţit, îndeosebi în zona stomacului. Am încercat să îmi dau jos centura de la brâu, dar nu am reuşit. Am început să mă scufund şi să devin cu adevărat speriată, fapt care mi-a paralizat orice mişcări. Am privit cadranul ceasului de măsurare a aerului din rezervor şi am constatat că nu mai aveam prea mult. Am încercat să îmi masez abdomenul. Nu purtam costum de scafandru, dar nici nu mă puteam îndrepta, aşa că nu-mi puteam masa muşchii cuprinşi de cârcei.
M-am gândit : „ Nu pot muri aşa! Mai am multe lucruri de făcut!” Mi se părea ridicol să mor în acest fel, fără să ştie nimeni de mine. De aceea, am strigat în sinea mea: „Ajutor! Vă rog, oricine mă aude!”
Nu eram deloc pregătită pentru ceea ce s-a întâmplat în continuare. Am simţit că mă atinge ceva de la spate, chiar sub subsoară. „O, nu, m-am gândit. Rechini!” Eram terorizată. Cineva părea să mă ridice însă la suprafaţa apei, ca şi cum m-ar fi tras de braţ. Cu privirea perferică am văzut atunci un ochi. Avea cea mai minunată privire din câte mi-aş fi putut imagina. Uitându-mă la el, am ştiut că sunt în siguranţă.
Am continuat să mă ridic la suprafaţă, cu aripioara lui dorsală sub subsoara mea şi îmbrăţişându-l strâns. M-am relaxat complet şi l-am îmbrăţişat de-a dreptul. Simţeam că animalul îmi transmite o stare de siguranţă şi că mă vindecă în timp ce mă ridică la suprafaţă. Cârceii mei au dispărut odată cu relaxarea care m-a cuprins, aşa că am rămas cu convingerea absolută că delfinul ma vindecat.
După ce m-a scos la suprafaţă, a continuat să mă împingă către mal. M-a condus până la o apă atât de puţin adâncă încât am început să mă tem să nu eşueze la ţărm, aşa că l-am împins la rândul meu în apa mai adâncă. A rămas acolo, privindu-mă ca să vadă dacă mă simt bine.
Mi s-a părut că am primit o a doua şansă în viaţă. Mi-am scos centura de greutate şi rezervorul de oxigen, apoi restul costumului şi m-am întors în apă, complet goală, pentru a fi alături de acel delfin. Mă simţeam uşoară, liberă şi vie, şi nu îmi doream altceva decât să mă joc în apă şi să mă bucur de acea libertate. Delfinul m-a dus din nou în larg şi a început să facă giumbuşlucuri alături de mine. Cu această ocazie, am observat că ceva mai departe se afla o întreagă colonie de delfini.
După o vreme m-a readus la ţărm. Eram deja foarte obosită, pe punctul de a leşina, aşa că s-a asigurat că sunt în siguranţă în apa puţin adâncă de lângă mal. Apoi s-a întors în lateral,astfel încât să mă poată privi cu un ochi. Am rămas astfel foarte mult timp , într-o stare aproape de transă. Imagini din trecut îmi treceau prin minte. Apoi delfinul a scos un sunet ascuţit şi s-a întors la fraţii lui. În scurt timp au dispărut din vedere.
Elizabeth Gawain
Extras din cartea : Supă de pui pentru suflet – Jack Canfield şi Mark Victor Hansen
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Zâmbetul Soarelui 
Păreri