„ 22 ianuarie 2003
Doamne, ce ceaţă nebună. E dimineaţă, ascult muzică şi e bine.
Am văzut un documentar aseară despre oamenii din Siberia. Şi mi-am adus aminte de o imagine pe care am văzut-o din tren, când mergeam de la Moscova spre Leningrad. Era dimineaţă, soarele de-abia înroşise puţin cerul. Era o ceaţă deasă, de lapte, foarte joasă. De la pământ până la corola copacilor. Copacii erau desfrunziţi, nu se vedeau din ceaţă decât ramurile negre, ce ţipau spre cerul aprins de focul soarelui. Am rămas la fereastra trenului vreo două ore, uimită. Nu s-a schimbat nimic. În afară de ridicarea soarelui pe cer, peisajul era acelaşi. Doar că ramurile negre îşi pierdeau înţelesul, deveneau când candelabre, când mâini întinse spre infinit., Atunci, la fereastra trenului, am realizat de ce îmi place atât de mult muzica rusească şi limba rusă. Au o respiraţie de stepă, largă şi nostalgică. Şi, când iubesc, rusşii au în ochi stepa, stepa nesfârşită. Au sentimentul marilor întinderi, al stării pe loc. Al neclintitului. Al fatalului.
Ascult o vioară care se tânguieşte… Hm, ce patetic de adevărat.
Câteodată îmi vine să cuprind tot globul astă albastru, ce se numeşte Pământ, şi să-l strâng cu drag la piept. Parcă simt că ar avea nevoie de ajutor. Ar avea nevoie de cineva să-i spună că totul o să fie bine.
Mă uit la o vedere pe care o am pe masă, cu catedrala de la Reims. Nu , nu e o catedrală. De fapt, orice catedrală este o dantelă verticală. O perdea de dantelă, care desparte vuietul străzii şi furnicarul de oameni de un spaţiu întotdeauna rece, unde ţi-e puţin frig şi unde te poţi simţi pierdut sau regăsit – asta depinde de tine. Numai de tine.
O dantelă e delicată chiar dacă e din piatră rece. Trebuie să te uiţi şi tu la ea cu delicateţe. Probabil din cauza asta păşim încet şi uşor într-o catedrală. Ca nu cumva dantela asta fragilă să se destrame. Ar cadea ca o plasă peste noi şi am rămâne acolo, bieţi păcătoşi, prinşi în dantela cerului căzută peste noi. Ca peştii în năvod. În schimb, ar rămâne în picioare ecoul tuturor rugăciunilor pe care sutele de mii de oameni le-au înălţat spre Dumnezeu.
Ecoul dintr-o catedrală este de fapt suma rugăciunilor oamenilor care s-au rugat acolo. Oricâte biserici şi catedrale şi moschee s-ar distruge, oricâte dantele spre cer ar cădea, rămâne ecoul sufletelor care s-au rugat cu credinţă acolo. Rămâne în picioare catedrala rugăciunilor noastre.
Aşa, şi după un om, rămâne ecoul gândurilor , faptelor, cuvintelor lui.
Bat clopotele. Bat şi cheamă oamenii la rugăciune. Clopotele urăsc singurătatea.
Clopotele bat aşa cum bat inimile noastre, în acelaşi ritm cu cordul nostru. De fapt, bătaia clopotelor e amplificarea bătăilor inimii noastre. Un clopot e inima bisericii care bate tare, tare.
M-am întrerupt din scris ca să fac un mujdei de usturoi.
E incredibil cum pot călători din cămăruţa asta mică, din mansardă, în depărtări depărtate. Nu trebuie neapărat să închid ochii, căci mi se deschid în interior. Lumile pe care le vizitez sunt frumoase, clare. Când mă întorc din nou în cămăruţă, am aceeaşi senzaţie ca atunci când mă întorc de la drum. Doar oboseala fizică nu există. Ce bine că nu trebuie să-mi car sacul ăsta de pământ care sunt în călătoriile gândului. Ce uşurare.
Japonia, 1994, cred. Pe stradă, la un stop, aşteptând să pot traversa. De partea cealaltă nu e nimeni care să vrea să traverseze. Schimbarea culorii la semafor. Şi deodată, dintr-un pasaj subteran, pe care nu-l observasem, sute de oameni îmbrăcaţi aproape la fel, în costum negru cu cămăşa albă, vin spre mine. Sute. Am impresia că înţeleg perfect cuvântul furnicar . E o senzaţie stranie, de întunecare într-o secundă a orizontului. Rămân blocată şi, când marea de oameni trece pe lângă mine, simt un fel de val enorm de energie. Schimbarea culorii la semafor. Nu face nimic, o să traversez data viitoare.
Vorbesc cu Cristi la telefon cum să facem să publicăm ce scriu aici. Aş vrea, nu ştiu de ce , dar aş vrea . Ar fi ca şi cum aş scăpa de toate amintirile astea. Cine le va citi ? Probabil că nimeni. Pe cine ar interesa ? Probabil că pe foarte puţini. La ce ar folosi ? Mie mi-ar folosi. E ca şi cum goleşti sacul, ca să poţi să-l umpli la loc. Cristi mă întreabă: despre ce e vorba ? Ce concept şi ce viziune ?
Răspunsul vine automat: nici una. Dar absolut nici una. Scriu, pur şi simplu. E un fenomen, toată lumea scrie sau simte nevoia să scrie. Îi spun că e un fel de jurnal, câteodată are date, alteori nu, şi că, în general, nu ţine cont de nici o regulă de a scrie o carte. Cum să ţină cont când nu ştiu cum se scrie o carte ? Cunosc doar alfabetul, ştiu să scriu la computer şi atât. Rândurile se înşiră, poate e vorba de un delir, poate nu. Poate e nevoia de a da. Nu ştiu şi nici nu mă interesează. N-are nici o importanţă.
Când scrii o carte sau un jurnal pe care te-ai hotărât să-l faci public şi ştii că el nu va interesa pe nimeni, ai senzaţia clară că scrii, de fapt, doar pentru tine. Şi chiar aşa e. Îţi face bine să-ţi vezi gândurile şi material. E ca şi când te părăsesc şi intră în altă realitate. E ca şi când eliberezi nişte păsări din cuşcă, şi ele îşi iau zborul. Pe cine vor întâlni în drumul lor ? Nu mai e treaba ta. Vor întâlni pe cine trebuie să întâlnească… Dar sentimentul de a le elibera e ca şi cum ai trage o gură de aer curat şi tare. Îi face bine omului să gândească şi să scrie.
Mă uit în jur prin cameră, ca să găsesc o idee să scriu. E semnul cel mai clar că trebuie să mă opresc şi să închid computerul. Gata, am dat de un gol. Nu-mi vine să-l închid, nu ştiu de ce. Îmi place şi starea de gol. E ca şi când cazi de la zeci de metri cu coarda elastică într-o prăpastie. Dar ştii că eşti legat bine. Ştii că, slavă Domnului, nu e o cădere definitivă. Cordonul elastic te va trage în sus şi căderea va fi oprită. Ce voluptate de-a te minţi că pericolul e real, ştiind că eşti în siguranţă. E chiar un fel de perversiune a gândirii. Da, şi golul, vidul, trebuie respectat. Are şi el timpul lui.
La TV, paradă de modă la Paris. Christian Dior, colecţie. Haine pe care nimeni, niciodată nu le va purta. O colecţie ce va rămâne undeva, expusă. O avere de inventivitate, bani, timp pentru nimic . Dar, cum nu mă pricep la modă, mai bine nu judec. În orice caz, când mă uit la cutia asta, care e TV-ul şi caut să înţeleg lumea, mi se face dor de o dimineaţă când stăteam pe treptele scării de la Băileşti. Mă spălaseam cu apă rece, rece pe faţă, mă ştersesem cu un ştergar aspru şi mă uitam în soare la puii de găină şi de raţă cum ciuguleau boabe. Nu cred că de multe ori mi s-a părut viaţa atât de simplă, clară de frumoasă ca atunci. Prin curte, Floarea, femeia lui Ionel, făcea treabă. S-a oprit, s-a uitat la mine şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Am întrebat-o de ce. ” De, fata mea. Uite-aşa stătea şi Amzulică de se uita dimineaţa la pui.” Am zâmbit şi m-am uitat în sus. Cerul îmi zâmbea şi el.
Da, câteodată mi-e foarte dor de praful de pe uliţa de la Băileşti. Mai ales când încerc să înţeleg politica universală. Brusc, imaginea unei uliţe de sat prăfuite mă linişteşte, cu adevărul şi liniştea ei.
Cum să înţeleg eu politica universală sau chiar, simplu , politica, din moment ce am atâta treabă cu mine ?Asta mă sperie puţin. Fuga noastră prin timp. Nu mai avem când să ne întâlnim cu noi. Ne uităm la vitrine colorate, la preţuri, ne grăbim spre nu se ştie ce şi putem foarte uşor, să ratăm întâlnirea la un colţ de stradă cu noi. Atâta treabă am cu mine şi nu mă pot opri să fug prin timp. ..
În realitate, habar n-am cine sunt eu. Eu! Cine sunt ? În afară că sunt un sac de pământ peste care a suflat Dumnezeu, nu ştiu mai nimic. Ştiu ce-mi place şi ce nu, cred că ştiu ce e mai bine şi ce e rău, mai ştiu că trăiesc – şi cam atât. Nu, nu vreau să ratez întâlnirea cu mine. Trebuie să-mi dau, să inventez un timp în care să mă caut de-a binelea şi să mă întâlnesc. Trebuie să găsesc o felie de timp în care să mă caut. Timpul meu şi numai al meu. Mă întreb ce-mi voi spune când mă voi găsi ? Habar n-am
Poate mă voi privi lung şi voi întreba: cine eşti tu ? Poate nu mă voi recunoaşte. Poate voi trece pe lângă mine, pur şi simplu. Poate eu cea adevărată nu are chef să se întâlnească sau să vorbească cu mine. De unde să ştiu ce vrea dacă n-o cunosc ? Îmi doresc această întâlnire, dar mi-e şi frică de ea. Nu ştiu de ce.
Ce tare aş vrea să pot să-mi întorc ochii ca să vadă ce se întâmplă în spatele lor. Să pot să-mi văd creierul. Să văd ce se întâmplă acolo. Cum se întămplă. Da, aş întoarce ochii de la lume pentru un timp, dacă aş putea să-mi contemplu cutia craniană.
Seară. Şi încă o dată seară. Atât. „
fragment extras din cartea Jurnal 2003-2009, autor Oana PELLEA.
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut ? Te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Etichete:Băileşti, Băileşti Oana şi Amza Pellea, cuvinte despre viaţă cu Oana Pellea, despre Oana Pella, Ioana Pârvulescu Jurnal Oana PELLEA, Ioana Pârvulescu Oana PELLEA Humanitas, Japonia şi Oana Pellea, Jurnal 2003-2009 - Oana PELLEA, Moscova şi Leningrad, Oana şi Amza Pellea, Siberia şi Oana Pellea
Zâmbetul Soarelui 
Păreri