Niculina Stoican

7 nov.

Niculina-Stoican-1

Niculina Stoican este o cunoscută interpretă de muzică populară pe care o îndrăgesc foarte mult. Are o poftă de viaţă molipsitoare, un optimism uşor de sesizat, este energică şi sigură pe sine în ceea ce face. Cu o carieră atent construită  a reuşit să rămnă în sufletul românilor prin melodiile sale. Dragostea pentru folclorul românesc a fost moştenită de la mama sa Angelica Stoican şi a continuat cu succes în acest domeniu fiind foarte talentată. A împărţit timpul şi pentru familie, pentru carieră şi a delimitat excelent. Emisiunea  moderată de Niculina Stoican a dovedit faptul că are înclinaţie pentru televiziune. Acolo este un fel de „Cupidon ” al celor necăjiţi că nu au găsit perechea potrivită şi se descurcă minunat în rolul acesta aducând mereu voia bună şi zâmbetul pe chipul celor prezenţi şi nu numai. La data de 9 decembrie 1970 în comuna Balta din judeţul Mehedinţi s-a născut o voce de excepţie pentru România.

Gânduri ale Niculinei Stoican când a împlinit 35 de ani

” O aniversare specială am avut la 18 ani, la majorat, şi la 20 de ani, când m-am căsătorit şi am avut o zi deosebită. După aceea, la 23 de ani am avut băieţelul şi toată atenţia mea s-a îndreptat asupra lui. Având în vedere că împlinesc 35 de ani conştientizez mai mult faptul că timpul trece şi că e bine să profiţi în viaţă din toate punctele de vedere. Personal, cea mai mare satisfacţie o reprezintă băiatul meu, Vlad, care face 13 ani. Florile pe care mi le aduce el în fiecare an, zâmbetul lui frumos şi privirea lui luminoasă atunci când îmi spune: „Mami, te iubesc!” sunt cel mai frumos cadou. Cea mai mare dorinţă a mea este să-mi văd băiatul mare, fericit şi liniştit la casa lui, iar eu să ajung o bunicuţă iubită de nepoţei.
Profesional, îi mulţumesc lui Dumnezeu, am avut foarte multe realizări până la vârsta asta.
E adevărat că se poate şi mai bine, dar nu mă plâng. Îmi place să muncesc, să perseverez. Am câteva regrete, dar le păstrez în suflet şi am încercat să învăţ din ele. Am trăit în preajma mamei, care e un nume mare în muzica populară şi de la care am învăţat ce înseamnă tradiţia populară şi cântecul popular.
Mama şi-ar fi dorit să fiu medic, dar trebuie să ai înclinaţie către aşa ceva. Cred că fac bine ceea ce fac şi nu m-am gândit niciodată că aş fi putut face altceva. La început n-am crezut că o să pot face o profesie din cântec. Toată lumea îmi ridicase ştacheta la nivelul mamei, neînţelegând că şi eu trebuie să am un început.
Am cântat un timp cu mama, apoi am luat o pauză de câţiva ani şi la un moment dat m-am hotărât să încerc singură, să văd dacă pot să am un drum al meu. De-a lungul timpului am încercat să urmez sfaturile celor din jur. Bunica mea întotdeauna mi-a spus să fiu OM. Mama este foarte calmă şi foarte răbdătoare. Am încercat să îi urmez modelul, pentru că de la ea am învăţat că în viaţă este esenţial să fii răbdator, să fii echilibrat.
Altfel nu ştiu cum ai putea trece de încercările la care te supune viaţa. De obicei sunt un pic tristă în această zi, dar nu din cauză că se mai adaugă un an vârstei, ci pentru că se mai întâmplă uneori să fiu singură din cauza meseriei, să fiu plecată, să nu fiu alaturi de cei dragi.”

Niculina-Stoican-2

 

Sursă

Ioan Antoci

7 nov.

Premiul întâi la Cannes, pentru „Câinele japonez”

Scenaristul Ioan Antoci a obţinut în 2009, la Cannes, Premiul Krzysztof Kieslowski pentru <<Cel mai bun şcenariu din Europa Centrală şi de Est, cu povestea „Câinele japonez”>>. Distincţia valorează 10.000 de euro.

Doctorand în teologie, la Iaşi, Antoci a decis să scrie o poveste pentru concursul de scenarii al HBO, premiată ulterior. Proiectul lui a fost înscris apoi la concursul ScripTeast de către Tudor Giurgiu, de la Libra Film, care intenţionează să-l producă, după ce va găsi un regizor. Concursul ScripTeast este organizat de Independent Film Foundation, cu spijinul programului Media al Uniunii Europene.

Interviu: Ioan Antoci

R: Câinele japonez este un personaj-cheie în toată povestea. Azi deși apare puțin, rolul lui e covârșitor. Este un câine robot în genul celor Sony, pe care l-au scos japonezii pe piață prin 2003 și care imită foarte bine comportamentul unui câine adevărat. Un fel de animal de companie robotizat.

  • Î: Juriul de la Cannes a motivat premiul spunând că e un scenariu care te pune pe gânduri. La ce te-ai gândit când l-ai scris?

R: Ideea a plecat de la o imagine: un batrân cu un câine jucărie, robot. Probabil l-am văzut cândva la o ediție de știri. Un bătrân care rămâne singur: soția i-a murit în inundații și nu mai e nimic care să îi aminteasca de ea – tot ce au avut, tot ce construiseră timp de o viață a dispărut. Pare că a rămas, pur și simplu, singur pe Pământ. Adevărata problemă apare, însă, mai târziu. De fapt, bătrânul aproape și-a autoimpus singurătatea. Aflăm că are un fiu care e undeva în Japonia și care e pe cale să revină în țară.

  • Î: A fost greu să accepți că varianta ta de scenariu nu e, de fapt, forma finală?

R: Eram conștient că voi rescrie sau că voi schimba. La atelier au fost mai mulți specialiști străini, însă eu am lucrat mai mult cu Michael Taylor, profesor la University of Southern California, un producător american important, care scoate regizorii, actorii și scenariștii pe care îi vedem apoi la Hollywood. Îmi spuneau politicos, dar foarte clar, lucrurile care trebuie numaidecât schimbate. Azi aveau capacitatea să găsească nu o soluție la o problemă, ci cinci. Azi asta numai pentru o problemă. Dacă erau zece probleme, mi se ofereau 50 de soluții pentru un scenariu pe care aș fi vrut, inițial, să-l păstrez așa cum era.

  • Î: Ce însemna o soluție?

R: Scenariul începea foarte lent, într-un ritm din ăla românesc, în care totul se petrece așezat, ca la țară, într-un spațiu unde nu se întâmplă nimic spectaculos. Specialiștii m-au învățat cum să sugerez ritmul ăsta fără să scriu 40 de pagini.

  • Î: Îți mai amintești vreo replică pe care ai tăiat-o și ți-a părut rău?

R: Am tratat personajele cu multă libertate, chiar când n-au mai spus un lucru. Nu l-au mai spus tot din motivația lor interioară.

  • Î: Cum ai carateriza povestea ta?

R: Teoretic, e dramă. Mie mi se pare, însă, un scenariu despre viață și așa l-am tratat tot timpul. Am vrut să pun viață în el, cât mai multă. Am vrut ca atunci când citești și mai ales când vezi, să simți că e posibil să te întâlnești cu oamenii aceia undeva pe stradă. Niciunul dintre personajele mele nu e bun, ci e viu. Eu nu-mi pun personajele să reprezinte oameni buni și răi. Au ocazia să-și aleagă singure încotro vor să se ducă.

  • Î: La Cannes, la proiecția filmului „The Red Shoes“, ai stat lângă regizorul Martin Scorsese, unul dintre idolii tăi. Ați vorbit?

R: Nu, și nici nu cred că aș fi îndrăznit. Am intrat în sala Debussy unde urma să ruleze filmul. Martin Scorsese s-a așezat cam la 10-15 metri de mine. M-a bucurat că îl puteam vedea și prezența lui mi-a întărit credința că mulți dintre oamenii ca el nu sunt cei pe care noi ni-i creăm. Sunt niște oameni mai simpli și mai modești decât îi creionează orice ziar, emisiune sau film. Când ai zis Martin Scorsese, cred că nu trebuie să mai facă și două flic-flac-uri ca să te convingă că e tare. E mărunțel, un italian get-beget, dar când te uiți la el, parcă filmele lui devin și mai mari.

Ioan-Antoci-Câinele-Japonez

Ioan Antoci a publicat şi volumul cu numele „Câinele japonez”. Puteţi citi în continuare un fragment, pentru a vă deschide apetitul pentru această carte  pe care o puteţi descărca gratuit de aici.

„INT. ODAIE – DIMINEAŢĂ

Costache se trezeşte din somn, tulburat, oftînd. Rămîne la marginea patului, privind spre fereastra aburită. În încăpere e puţină lumină. Costache, îmbrăcat cu cămaşă şi izmene, mai zăboveşte pe marginea patului, privind dezinteresat prin odaie. Cu pereţii nevăruiţi, odaia e mică, cu un şifonier vechi şi jupuit, un scaun cu o pătură pe el, un cuier pe care sînt ceva haine, o masă cu nişte ştergare pe ea, o carte rufoasă, iar într-un colţ, pe perete, o icoană şi o candelă stinsă.

Pardoseala e din scînduri, puse neuniform, acoperite cu nişte ţoale. Costache se scutură un pic de frigul care l-a cuprins şi se ridică de pe pat. Aruncă peste acesta pătura să acopere cearşafurile, plapuma şi perna şi iese pe uşa din capătul opus, trecînd pe lîngă o sobă de teracotă.

INT. BUCĂTĂRIE – DIMINEAŢĂ

Costache lasă uşa dintre cele 2 încăperi deschisă, se încalţă cu nişte galoşi, apoi deschide şi uşa care dă afară, inspirînd totodată aerul rece care năvăleşte în casă. Bucătăria e la fel, nevăruită, ceva mai luminată, o masă şi 2 scaune, un mic dulap, o sobă cu plită, alături de care stă un mic aragaz şi o butelie, iar mai într-un colţ, un taburet cu o găleată pe el, o cană mare şi, alături, un butoi de plastic de 50-60 l. După ce trage puternic aer în piept, Costache merge în partea opusă şi deschide uşa ce dă într-o mică cămară.

Fragment din volumul Câinele japonez

Câinele-Japonez-volum

 

Sursă : 1, 23

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Filmografie

7 nov.

Colecţia celor mai bune filme ale anului 2010 este reunită întrun video foarte sugestiv. Dacă sunteţi pasionaţi de film vă invit să urmăriţi următorul clip:

Fotografie 2D

7 nov.

Un clip care merită!

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Dacă ţi-a plăcut, te invit: să distribui(share)sau să apreciezi(like)  sau să comentezi(comment) postarea.

Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui​ !

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Sesame Street – Martians

7 nov.

Să vedem, să vedem :

1.

2.

3.