Trăia odată un rege puternic căruia îi plăceau foarte mult păsările. De fapt, nu îi plăceau, îl fascinau de-a dreptul!
Palatul lui avea o grădină uriașă care adăpostea mii de păsări, unele în colivii de aur, iar altele, deja îmblânzite, care zburau libere. Unele aveau pene viu colorate, altele cântau minunat; unele erau mari cât un om, iar altele atât de mici că încăpeau în buzunarul prim-ministrului; unele aveau pene mătăsoase, altele vorbeau ca oamenii.
Când nu era prins cu treburile împărăției, regelui îi plăcea să stea ore în șir în micul lui colț de rai. Toate păsările de acolo îi umpleau inima de fericire.
Toate? Aproape toate…
Mai era o pasăre care nu știa nici să cânte, nici să vorbească. Penele îi erau aspre și de un pământiu trist. Stătea tăcută pe o creangă, fără să facă nimic. Era o acvilă.
– Stăpâne, de ce ții această pasăre care nu face nimic? l-a intrebat pe rege într-o zi cel mai mic dintre paji.
– Un sultan din Orient mi-a dăruit-o pe când era un puișor… Mi-a spus că nicio pasăre nu zboară mai sus ca ea. Dar a trecut mai bine de un an și ea nu se clintește de pe această creangă, nici ziua, nici noaptea. Nu înțeleg.
De când stătea în grădină, slujitorii îi dăduseră acvilei cea mai bună mâncare și o apăraseră de furtuni cu un baldachin. O îngrijea cel mai de seamă doctor. Pajii îi vorbeau cu blândețe, iar muzicanții din palat cântau anume pentru ea.
Dar nimic nu o făcea pe pasărea dăruită de sultan să-și ia zborul, așa că regele a chemat îmblânzitori pricepuți din toate colțurile lumii.
„Acvila e sănătoasă și fericită. Dar are nevoie de o acvilă mai bătrână de la care să învețe”, spuse primul îmblânzitor. Regele a dat poruncă să fie adusă în grădină cea mai bătrână acvilă din țară. De fiecare dată când aceasta își lua zborul de pe creangă, acvila cea tânără o privea liniștită. Într-o zi, acvila cea bătrână se plictisi să tot îi arate cum se face și dispăru în tării.
Al doilea îmblânzitor spuse: „O voi învăța eu să zboare”. Se urcă în copac și sări de pe creangă, legat cu niște frânghii. O dată, de două ori, de trei ori, și tot așa. Într-o zi, frânghiile s-au rupt și el a căzut la pământ, rupându-și mâinile și un picior. Acvila tot nu se clintise.
Îmblânzitori din toate colțurile lumii s-au perindat unul după altul, atrași de răsplata făgăduită de rege. Dar niciunul nu izbutea s-o facă pe acvilă să zboare.
Regele își pierduse speranța și cheltuise o groază de bani.
Ilustrații de Raquel Diaz Reguera
– Va trebui să o ucid, îi spuse el într-o zi pajului celui mic. Celelalte păsări se vor lua după ea și vor lenevi!
Pajul, care îndrăgise pasărea, îl rugă pe rege să-l lase și pe el să-și încerce norocul cu acvila cea îndărătnică. Regele se învoi, încredințat că pajul nu va reuși. Însă prinsese drag de băiat, căci era harnic și inimos, și nu voia să îl dezamăgească.
La amiază, regele fu chemat în grădină.
Nu îi veni să-și creadă ochilor! Acvila lui zbura în înaltul cerului, mai sus ca oricare altă pasăre. Plutea printre nori, iar aripile ei păreau să atingă soarele!
– Cum ai făcut? Ai reușit ce n-au putut atâția!
– A fost ușor, Maiestate! răspunse băiatul cu un zâmbet. Am tăiat creanga.
Din acea zi, acvila zboară atât de sus încât, spun învățații, o văd și cei din jur și cei din alte împărății.
Ilustrații de Raquel Diaz Reguera
(Extras din cartea Povești ca să te iubești mai mult scrisă de Alex Rovira și Francesc Miralles)
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Îți mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
Zâmbetul Soarelui 
Păreri