Sala de clasa a patra în care preda Donna arăta la fel ca multe altele pe care le văzusem în trecut. Elevii stăteau în pupitre aranjate în cinci rânduri a câte şase. Catedra învăţătoarei se afla în faţă. Pe un panou alăturat erau notate temele pe care le aveau de făcut elevii. Din multe puncte de vedere era o sală de clasă tipică şi tradiţională. Şi totuşi, mi s-a părut ceva diferit atunci când am intrat pentru prima dată în ea în acea zi. Elevii păreau cuprinşi de o stare de frenezie.
Donna era o învăţătoare veterană din Michigan, aflată la doar doi ani de pensionare. În plus, participa voluntar la un proiect de dezvoltare a învăţământului de anvergură naţională, pe care îl organizasem eu. Programul de pregătire avea ca temă limbajul artistic care le-ar permite elevilor să se simtă bine în pielea lor şi să preia controlul asupra propriilor lor vieţi. Sarcina Donnei era să implementeze la orele ei ideile predate la cursurile de pregătire. Sarcina mea era să îi inspectez orele şi să încurajez şi mai mult procesul de implementare.
Am ocupat un loc gol din spatele clasei şi am asistat la oră. Toţi elevii lucrau la o temă, notând în caietele lor ideile şi gândurile care le treceau prin minte. Eleva în vârstă de zece ani de lângă mine scria numai fraze care începeau cu „nu pot”:
„Nu pot să lovesc mingea de baseball astfel încât să treacă de a doua bază.”
„Nu pot să fac împarţiri cu mai mult de trei numerale.”
„Nu pot să o fac pe Debbie să mă simpatizeze.”
Pagina ei era pe jumătate plină, dar fata nu dădea semne că ar duce lipsă de idei, ci continua să lucreze cu perseverenţă şi determinare.
M-am plimbat printre rânduri studiind cele scrise de elevi. Toată lumea trebuia să descrie lucruri pe care nu putea să le facă.
„Nu pot face flotări.”
„Nu pot arunca mingea dincolo de gard.”
„Nu mă pot opri după o singură prăjitură.”
Întreaga poveste îmi stârnise deja curiozitatea, aşa că m-am decis să verific ce se întâmplă întrebând-o pe învăţătoare. Când m-am apropiat de ea, am constatat că şi ea era ocupată cu scrisul, aşa că nu mi s-a părut oportun să o deranjez.
„Nu o pot determina pe mama lui John să vină la şedinţa cu părinţii.”
„Nu o pot determina pe fiică-mea să facă plinul cu benzină la maşină.”
„Nu îl pot determina pe Alan să se folosească de cuvinte în locul pumnilor.”
Incapabil să stabilesc de ce era ocupată toată lumea, inclusiv învăţătoarea, cu scrisul unor fraze negative, care începeau cu „nu pot”, în locul celor pozitive care ar fi început cu „pot să”, m-am intors la locul meu şi mi-am continuat observaţiile. Elevii au continuat să scrie timp de alte zece minute. Marea majoritate a reuşit să îşi umple complet pagina. Unii chiar au început pe o a doua pagină.
-Terminaţi fraza pe care aţi început-o şi nu mai începeţi alta, le-a spus Donna elevilor, semnalând astfel apropiata încetare a activităţii.
Ea le-a spus apoi elevilor să îşi împăturească foile de hârtie în două şi să le aducă la catedră. Odată ajunşi acolo, ei trebuiau să îşi introducă foile într-o cutie goală de pantofi.
Când toţi elevii şi-au introdus foile în cutia goală, Donna a făcut acelaşi lucru cu foaia ei. În final, ea a pus capacul pe cutie, a luat-o sub braţ şi a ieşit din clasă, mergând pe coridor. Toţi elevii o urmau. La rândul meu, eu eram în urma elevilor, mai curios ca oricând.
La jumătatea coridorului procesiunea s-a oprit. Donna a intrat într-o încăpere de serviciu şi a scos din ea o lopată. Cu cutia sub brat şi cu lopată în cealaltă mână ea a ieşit din şcoală, cu elevii după ea, şi s-a îndreptat către cel mai îndepărtat colţ al terenului sportiv. Acolo, toată lumea a început să sape o groapă.
Mi-am dat imediat seama ce făceau: urmau să îngroape cutia cu toate neputinţele lor! Săparea gropii a durat peste zece minute, căci marea majoritate a elevilor doreau să preia pe rând lopata şi să contribuie la ea. Când groapa a ajuns la o adâncime de un metru, săpăturile au încetat. Învăţătoarea a aşezat cutia cu foile pe care erau scrise fraze care începeau cu „nu pot” pe fundul gropii, după care a dat semnalul reacoperirii ei cu pământ.
31 de elevi cu vârsta de 10 sau 11 ani au rămas astfel în jurul proaspătului „mormânt”. Fiecare dintre ei introdusese cel puţin o pagină cu fraze care începeau cu „nu pot” în cutia aflată acum la un metru sub pământ. Chiar şi învăţătoarea lor contribuise la acest proces.
În acest moment, Donna le-a spus elevilor:
-Bine, copii, acum prindeţi-vă de mâini şi aplecaţi-vă capetele.
Elevii s-au conformat. Ei au format rapid un cerc în jurul mormântului, luându-se de maini. Şi-au aplecat apoi capetele şi au aşteptat. Donna şi-a început necrologul.
-Prieteni, ne-am strâns astăzi împreună pentru a onora amintirea lui „Nu pot”! Cât timp a fost cu noi pe pământ, acesta ne-a influenţat tuturor vieţile, unora mai mult decât altora. Din păcate, numele său a fost rostit în fiecare clădire publică – în şcoli, în primării, în Parlament şi chiar la Casa Albă.
I-am pregătit lui „Nu pot” un loc minunat de odihnă şi o piatră funerară pe care stă scris epitaful său. Din fericire, lui i-au supravieţuit fraţii şi surorile sale: „Pot”, „Vreau” si „Am să fac acest lucru imediat”. Aceştia nu sunt la fel de binecunoscuţi ca şi celebrul lor frate şi încă nu sunt la fel de puternici cum a fost el.
Poate într-o bună zi, cu ajutorul vostru, ei vor lăsa o impresie mai puternică asupra acestei lumi.
Fie ca „Nu pot” să se odinească în pace şi fie ca toţi cei prezenţi să îşi continue în pace viaţa în absenţa lui. Amin.
Ascultând acel necrolog, mi-am dat seama că elevii nu vor uita niciodată această zi. Activitatea realizată de ei era simbolică, fiind o metaforă a vieţii. Era specifică emisferei cerebrale drepte, aşa că avea să rămână întipărită în subconştientul lor cât timp vor trăi.
Ce idee de geniu! Să îi pună pe copii să scrie toate lucrurile pe care „nu puteau” să le facă, apoi să le înmormânteze şi să îi pună să asculte un necrolog! Şi activitatea nu se încheiase încă. La sfârşitul necrologului, învăţătoarea i-a pus pe elevi să mărşăluiască înapoi către clasă, iar apoi să ţină un priveghi.
Au celebrat astfel cu toţii trecerea în nefiinţă a lui „Nu pot” mâncând prăjituri, floricele de porumb şi bând sucuri de fructe. Donna a dezvelit o piatră funerară mare, creată din carton. A scris pe ea cuvintele „Nu pot” în partea de sus, iar la mijloc RIP. Dedesubt a notat data evenimentului.
Piatra funerară a rămas în sala de clasă pentru tot restul anului, pentru aducere aminte. În rarele ocazii când vreun elev uita şi spunea „nu pot”, Donna nu făcea altceva decât să îi indice semnul RIP. Elevul îşi aducea astfel aminte că „Nu pot” era mort şi îngropat, aşa că îşi reformula afirmaţia.
Donna a fost eleva mea, dar în acea zi am învăţat o lecţie de neuitat de la ea.
Chiar şi acum, mulţi ani mai târziu, ori de câte ori aud expresia „nu pot”, văd în faţa ochilor imagini cu ceremonia funerară realizată de acei elevi de clasa a patra. La fel ca şi ei, îmi amintesc şi eu că „Nu pot” a murit.
Chick Moorman
Supă de pui pentru suflet – JACK CANFIELD şi MARK VICTOR HANSEN
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Ţi-a plăcut? Te invit: să distribui(share) sau să apreciezi(like) sau să comentezi(comment) postarea.
Mulţumesc, Zâmbetul Soarelui !
––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––-
Zâmbetul Soarelui 
Păreri